Romanii de sub poduri

Balta ticsita de gunoaie si broaste ametite zace incremenita intre malurile de beton crapat de timp. La doi pasi de mine, printre plopii saraciti de toamna, doi maidanezi zgribuliti scormonesc intr-un tomberon rasturnat dupa ceva resturi de oase. In apa maloasa a lacului se reflecta o pereche de pescarusi emigrati de pe litoral. Miroase a peste stricat, a lemn ars si a hoit. Pasesc prin baltile de noroi de pe mal, indreptandu-ma spre coada lacului. Un pescar imbracat intr-o salopeta RADET scoate si arunca halaul la nesfarsit, in cautarea vreunui caras ratacit. Ajung sub sosea. Podul tremura din toate incheieturile, la fel ca un montagne-russe. Sub pod, intr-un semiintuneric de bar, sub o conducta ruginita si carpita stangace, locuiesc oamenii baltii. O mana de suflete care nu vor sa stie niciodata cat este ceasul. Nu au ora fixa de ajuns la serviciu si nici cursuri la care trebuie sa fie prezenti. Aici, sub podurile darapanate ale capitalei, i-am intalnit pe oamenii parasiti de vreme.

Love Story in “Oala”
Intre Calea Floreasca si strada Barbu Vacarescu, o mica baltoaca marginita de o ecluza dezafectata face legatura intre lacul Floreasca si lacul Tei. Pescarii din zona o numesc “Oala” inca de pe vremea lui Ceausescu. Pe malurile apei burdusite de gunoaie l-am cunoscut pe Saioc si pe familia lui.

Saioc, singurul nume pe care-l cunoaste, este un barbat de vreo 28-30 de ani. Nici el nu mai stie cu siguranta cati. Cica s-a nascut aici, in cartier, undeva pe strada Pepelea. Asa crede el si se mandreste cu asta, ca s-a nascut intr-o casa, si nu pe iarba sau pe pamantul rece, cum s-a nascut baiatul lui. De cand se stie locuieste sub podul peste care trece strada Vacarescu. Cu barba lui nerasa de cateva saptamani, cu parul incalcit si cu salopeta plina de noroi, Saioc arunca zi de zi halaul cu indemanare, scotand din cand in cand cate un oblete zvapaiat din apa cleioasa si poluata. Atunci cand ridica plasa si mai scapa cate un peste, pescarul incepe sa injure si bate in malul de beton cu bocancii sai plini de solzi. “-Inainte prindeam crapi de 4-5 kile. Era apa mai curata. O data am prins un salau de 5 kile. Venise unu’ si vroia sa mi-l cumpere cu o suta de mii, da’ nu l-am vandut ! L-am dus lu’ ala micu, ca tocmai se nascuse.” Saioc priveste apa lacului, isi ia punga cu peste si schimba locul. Imi cere o tigara. Imi spune ca e cu o fata, Eliza, de cand lumea. Nu au fost niciodata la biserica, dar el spune ca sunt casatoriti. Acum trei ani s-a nascut Laurentiu. “-Eu eram la Fundeni, la santier, stateam in baraca. Vara, cand am venit, am aflat ca a nascut in iarba, sub corcodusii aia, ii vezi ?”

Ploaia vine nechemata si apa incepe sa se tulbure. Vantul scutura ultimele frunze ale plopilor si Saioc se pune sa-si stranga halaul peticit. Isi baga punga cu pesti in san si o ia spre casa. Il urmez incet, prin plaja nesfarsita de sticle de plastic si carpe murdare. Imi spune ca-l mai ajuta pescarii batrani cu ceva bani si haine mai vechi. Atunci cand da norocul peste el si prinde vreun ciortan mai rasarit, il vinde imediat in Obor si mai face un ban de paine si tigari. “-Vara mai e cum mai e, da’ iarna e jale mare ! Noroc cu teava asta de apa calda, ca am fi crapat demult !” Saioc se opreste sub pod, la umbra unui perete mazgalit cu graffiti, pe care se scurge apa din sosea. Sub conducta groasa, din care ies aburi pe ici pe colo, zace in liniste o bojdeuca improvizata din cutii de carton si placaj gaurit. De dupa o perdea ce tine loc de usa, rasare un pustan de vreo trei ani. Imbracat cu un sacou albastru, prafuit, ce il taraste prin pamant, baietasul se indreapta spre mine. O caciula mare, ca de cioban, ii acopera ochii. Deodata, podul se zguduie si se cutremura prelung. A trecut 5-ul. Saioc se apleaca pe malul apei si incepe sa curete maruntisul prins cu atata truda. Se pregateste de cina. Din casuta de carton iese si o fata tanara, de vreo 22 de ani, pesemne Eliza, nevasta lui Saioc. Fata e bruneta, cu un ten alb, curata si cu ochii limpezi. Nu e tiganca. Imbracata gros, cu o pufoaica mancata de molii, Eliza incepe sa faca focul cu niste bucati de carton. Toata lumea isi vede de treaba. Nimeni nu ma observa. Parca am devenit invizibil. Numai pustanul de 3 ani ma baga in seama. Laurentiu, baiatul lui Saioc, isi da la o parte caciula, sa poata vedea. Cu ochii sai minuscului, de un albastru clar, copilul ma priveste zambind, in timp ce imi intinde palma murdara. Ma caut in buzunare. Nu gasesc nici o bomboana pierduta pe acolo si ii dau un pachet de guma. Copilul imi intoarce spatele si isi taraste cu greu picioarele inapoi in adapostul de carton. Saioc duce pestele la foc, se sterge pe salopeta si zambeste. O saruta pe Eliza si se asaza unul langa celalalt sub conducta ruginita. Vantul devine intepator si fumul obletilor prajiti se strecoara printre picaturile burnitei de toamna. Timpul sta in loc.

Copiii ploii
“In Lacul asta nu mai e nici un peste ! Mai multi pesti gasesti in canale, sub Dambovita !” imi spune un pustan de vreo 12 ani pe care l-am intalnit langa podul de cale ferata de peste lacul Fundeni. Pe malul acestui lac, in afara de umbre de caini maidanezi si vrabii plictisite, intalnesti razlet cativa pescari cu halaul ori tarbocul, in cautarea pestisorului de aur, de argint, de tabla, ce-o fi… Cand se lasa seara, odata cu greierii inghetati de amurgul tomnatic, lacul devine pustiu, dar sub podul de la Fundeni incep sa se stranga copiii ploii. Aici este doar o alta “reduta” locuita de acele fiinte pe care le dispretuim si le injuram cand dau sa ne spele parbrizele jegoase. Podul de la Fundeni este Casa copiilor strazii din cartier. Asta-seara au aparut zece suflete, cu varste cuprinse intre 7 si 19 ani – sapte baieti si trei fete. Ca in orice trib organizat, un pustan mai rasarit, descult si in pijama, este seful. “-Spalam geamuri, mai mergem pe la stopuri si cerem bani, la piata, aici, da’ lumea nu da bani. Unii isi ia tigari sau aurolac. Eu imi iau paine si parizer de la alimentara ! Noaptea ne strangem aici si mai jucam un barbut pe zece mii sau pe sandvisuri, mai radem…” Copiii de sub pod nu au casa – aceiasi vesnici locuitori ai Harlem-ului bucurestean. Nu-si cunosc parintii si nici numele adevarat. Unul mai maruntel, pe care ceilalti il numesc Bebe, schiop, tuns chilug si cu ochiul vanat, spune ca a stat o vreme buna la casa de copii, langa televiziune. A plecat. Nu stie nici acum de ce. De vreo 3 luni locuieste cu gasca din Fundeni aici, sub acoperisul de beton patat de igrasie. Unii spun ca vor la scoala, sa invete si sa dea bacul. Altii vor doar sa vada Matrix si sa isi faca abonamente la Internet Café-uri. Dar cei mai multi spun ca le este bine aici, atat cat pot ei defini cuvantul “bine”. “-Mai vin drogatii cateodata, seara, si ne gonesc de sub pod, ca vor sa stea ei. Cand venim, gasim multe seringi si ace, da’ le aruncam imediat in apa ! Cu politia nu avem treaba. Pe la stop mai ne fac semn sa disparem, da’ nu ne bat. Aici, sub pod, e bine, ca avem apa la cismea si canalele sunt calde. Noaptea, mai ne fura mancarea cainii si ne trezim ca n-avem ce manca inainte sa plecam pe strada”.
Copiii se duc in fiecare zi la treaba lor, traind de pe o zi pe alta din mila trecatorilor grabiti. Fie ca ploua cu nemiluita, sau ca acul termometrului este sub 0º, pustanii strazii pleaca care-ncotro, fie desculti si cu mainile intinse, fie cu sortul la brau si cu spalatorul de geamuri in mana, sperand intr-o zi mai buna ca cea care tocmai a trecut. Orice s-ar intampla, ei se intorc odata cu lasarea serii in culcusul lor de pături si carton se sub pod.“-Cine e presedinte? Iliescu, ca scrie la noi pe zid, sub pod. Da’ prim-ministru? Cine-i ala? Ai o tigara?”

Pe aripile rậului
O casa din chirpici, un acoperis multicolor si un gard cu vopsea verde, napadit de iedere uscata. Un drum noroios, cu urme de copite, serpuieste printre casele de pe malul raului Colentina, sub podul peste care trece tramvaiul 21. Duce la casa lui Nea Costache. Un batranel ponosit, cu parul si barba alba, cu un palton tocit si galosi in picioare, un adevarat Mos Craciun de cartier, sade pe o banca putreda, in fata casei sale darapanate. Langa el, intr-un carucior fara roti, bine infofolita, doarme nepoata lui, Aurica, in varsta de 2 ani. Pe jos, in noroi, zace un cap de papusa. In amestecul de miros de Mc Donald’s si stiuleti arsi, batranelul cu suflet de copil isi incepe povestea.“-Cand a murit Aurel, nora-mea a lasat-o pe asta mica aici, de Paste, si de atunci nu am mai auzit de ea. Parca vad ca s-a dus prin alde Iran sau Turcia sa danseze pe mese ! Da’ ma descurc eu cu ea. O s-o dau la scoala, sa faca ceva in viata. Noroc cu pensia asta de veteran, ca nu stiu ce se alegea de noi ! Mai ma duc pe la biserici, sambata si Duminica, la Casin sau Elefterie, mai aduc ceva de mancare. O las pe asta mica la vecini. Dupa-amiaza, o luam si ne plimbam pe malul apei, dar acum e mult gunoi si caini vagabonzi. Mai bine stau in fata casei, ca Moromete !” Batranul rade incet si casca. Fetita din carucior, imbujorata de frig, doarme in linistea serii, in timp ce masinile alearga peste podul Colentina. Se aude o manea in departare si stelele incep sa apara dintre norii suprasaturati de ploaie. Banca scartaie si luminile se aprind una cate una pe ulita din capitala. Nea Costache tuseste prelung si incepe sa-si aduca aminte de trecut. “-Cand aveam vreo 8-9 ani, am plecat in excursie, cu scoala, la munte. Doua saptamani am mancat in fiecare zi numai supa de urzici; ma saturasem ! In ultima zi, ne-au dat aia cate un biscuite si o ciocolata. Dar nu le-am mancat. Le-am dus acasa, la mama. De, ce sa-i faci? Asa e viata, taica : tineretea e scurta si frumoasa, batranetea e lunga si urata…” Batranelul ofteaza si adoarme in fata casei zambind, cu mainile in buzunar. Frigul toamnei crapa pietrele si manelele urla in nocturna. Timpul sta in loc.

In timp ce un oras indiferent se duce la serviciu si se intoarce la timp pentru cina calda, in timp ce Mertanele de 3 miliarde alearga spre cluburile din centru, in timp ce vedetele se gandesc cate milioane sa mai cheltuiasca saptamana asta la solar, undeva, in Bucuresti, acolo unde ploaia urla si vantul canta, timpul incremeneste in loc. Intr-un peisaj de pacura si munti de gunoaie printre care se imperecheaza cainii, ca sobolanii, acolo unde miroase a capete de peste si dovleci putreziti, acolo, chiar langa noi, traiesc suflete cu lacrimi si amintiri, zambete si vanatai. Cum sa le spun ca si eu am inima de roman?

Amintiri din clasa a 10-a

The last Striper...

Ma culcasem tarziu, bucuros ca am cu cine sa vorbesc romaneste. In afara de o Timisoreana si de-o shaorma, de asta imi era tare dor - sa vorbesc romaneste. Dar bausem perla chiuvetei, adica Budweisser, asa ca nu aveam nici pe dracu. Si la ora 6 eram deja treaz, apasand pedala F-ului cu 6 roti impins de 360 de magari bautori de motorina. Barca ma urmarea calare peste peridoc si vedeam in oglinda cum falfaie un Zuri, nea Yo-Zuri, scapat din al sau loc. Din Camden pana in Thomaston am facut vreo 45 de minute, cu tot cu oprirea la cafea tare si gogoasa. Pe strazile pustii doar Fordul cu barca in lesa, carandu-ne pe mine si pe Fred, manuitorul de sticle, motaind printre cafele si muzica "cantri". Si un raton facut ciulama de masini.

Dau la manivela si barca se pune pe apa linistita si plina de plutele curselor de homari. Vreo 4 Logane japoneze inghesuite in motorul de 250 de cai se pun pe treaba si ne punem in miscare. Nu m-am mai tuns de vreo 10 luni. Aratam ca un punkist dezordonat la freza. Cu 45 de mile la ora, pe o ploaie torentiala care a inceput din senin, cu ochelarii uitati acasa, printre caucioace, ciorapi si un ceas pe noptiera, am ajuns dupa vreo 30 de minute la locul de adunat momeala. Mai exact, taparinele ne aduc in barca cate 3-4 macrouri de dimensiunea stiucilor pe care le gasesti in hala Obor. Adica 25, 30 cm. Este momeala care nu da rateuri la pescuitul bibanului dungat. Dungat, biban dungat, era tinta noastra de astazi.

Prindem 20 de bucati de uleiosi grasi si apetisanti si o luam din loc. Fericire mare, mergem cu vantul din spate. Acum chiar vedeam pe unde merg. Oprim din cand in cand japonezul si pescuim in deriva. Un plumb culisant, fir textil, un carlig 0/1, un macrou viu prins de buze, un Lamiglas de 2.20 si un Penn Spin Fisher. Langa mal, pe langa pietre. In primele 3 locuri, nimic. Pierdem numai cativa pesti-momeala care nu prea aveau chef sa pupe carligul frantuzeste. Ne intoarcem spre port, trecem pe sub pod si alegem un loc cu apa mai rapida, locul fiind mai ingust. Tin motorul la relanti, cat sa inaintam. Fred ma trage de maneca si-mi arata ceva ce nu voi putea uita niciodata. Un foarte rar Bold Eagle (sau Fish Eagle) cu gatul alb si ciocul portocaliu, care de obicei nu indrazneste sa se apropie de vreun homo (sapiens), zbura lasciv pe contrasens, lasandu-ne cu gura cascata in timp ce trecea pe langa noi ca si cum nu am fi acolo. Fred zambeste - "trebuie sa fie un semn bun" zice, si baga minciogul dupa un macrou. Din nou in deriva, din nou cu macroul la apa. A doua aruncare, primul stripe-bass. Mititel, cam pe la 3 kile. Dar bataios nevoie mare. Un drill cu un dungat poate fi comparat la noi poate doar cu avatul mare, care face zig-zaguri spre apa adanca. Dar firul textil isi spune cuvantul, la fel si batul rigid. Fred prinde inca unul si ma apuc sa-l fotografiez cu pseudo-aparatul foto. Ca fraierul, am uitat scula mai serioasa acasa. Oricum, la ce ploaie a urmat, nu mi-a parut rau. Fred scoate Striperul din apa cu mana si macroul accidentat de soarta ii atarna din gura. La atac si marimea gurii, striperul se aseamana poate cu stiuca, are o gura cat un trombon, gata sa aspire orice. Poze si inapoi la apa. Niciunul din noi nu a venit sa plece acasa cu traista mai plina, doar cu mintea mai implinita. Facem vreo 15-20 de drumuri cu barca in amonte si coboram in deriva pe o distanta de vreo 80 de metri. Mai prindem vreo 4 bucati, cam la aceleasi dimensiuni, intre 2 si 3 kile.

Roman cu initiativa, scot GLX-ul pe care am dat jumatate din ultimul salariu si bag o naluca moale, un jerk bait Zoom Fluke transparent, cu glitter de vreo 15 cm. Imi plac povestile pescaresti care incep cu "La prima lansare..." Asa si eu. La prima lansare cu artificiala, trece metroul si imi loveste din adancuri. Clar e ceva mai mare, lanseta se indoaie si textilul fuge de pe tambur. Nu avem minciog, avem doar manusi. Cand iese la suprafata dungatul, Fred incepe sa urle. Dar de bine! Il vad si eu, obosit, cum parcheaza langa barca. Cu mainile inmanusate, companionul il aduce la bord. Ne apropiem de stanci cu barca, dar cui ii mai pasa? Prinsesem cel mai mare Striper de pe meleaguri americane, si-l prinsesem la twister! Nu l-am cantarit pe tovarashu, dar amandoi am apreciat ca avea pe la 20-22 de pounds, adica vreo 10 kile, cam asa ceva. Un striper poate ajunge si la 20-25 de kile, dar foarte rar, cei mai intalniti fiind cei de 3-4 kile. Dar faptul ca de atatea ori de cat am fost la pescuit, in aceleasi ape sarate din golful Thomaston, nu mai vazusem un asemenea exemplar bine facut, m-a facut tare fericit. Asta, si inca ceva. Poze din nou pe ploaia torentiala, inca un peste eliberat (nu in juvelnic). Mai stam cam o ora, mai prindem 1 sau 2 pesti, in acelasi loc. Gatul alb al vulturului pescar, dungile perfecte si gura cat o gaura de canal ale pestelui mi se tot repeta in minte. Abia astept sa vad pozele. "Asta a fost..." imi spun. Dau iar la manivela, urc barca si pornesc Tritonul dizalar. Ne oprim din nou la o cafea si la un senvis cu ou. Ajung acasa pe muzica romaneasca de data asta. Aveam un CD cu Anna Lesko, de care ma apucase un dor nebun. Parchez masina si ma grabesc sa vad pozele. Aparatul de urgenta, de 100 de dolari, cedase din cauza apei. Dar cardul pe care stiam ca sunt pozele, m-a salvat. In fotografii, pestele mi se pare mai mic. Fred ar cam trebui sa ia niste lectii de fotografie, sau sa fi scos eu pestele mult in fata, "Furtuna" style... Dar nu ma intereseaza, zambesc. Ma asez pe pat, in fata celor 3 valize care asteapta sa fie umplute. Imi pare bine ca am prins cel mai mare peste al lui Bush, eram fericit. Eram fericit si pentru ca asta se intampla cu o zi inainte ca cineva sa strige - "pasagerii pentru cursa Boston - Bucuresti sunt asteptati la poarta 14".

Imi plac si povestile care se termina cu "In ultima zi...". In ultima mea zi de peste ocean, am facut un pescuit pe cinste...

Amintiri din tari americane

Povestea din videoclip

Nu stiu ce mi-a venit, dar stiu ca azi mi-a venit cheful de a asculta si mai ales a vedea acest videoclip Bon Jovi. Ma fascina in copilarie povestea acestui videoclip. Un fost fotograf din armata SUA in Vietnam, in timpul razboiului s-a cuplat cu o vietnameza, frumoasa ce-i drept, insa era o prostituata. Dupa ani si ani a revenit in Vietnam si o cauta pe aceasta domnisoara pentru care mai simte inca ceva. O cauta in zona rau famata suprasaturata de bordeluri si curve, bea de suparare si niste localnici il bat. Se trezeste ingrijit de aceeasi tanara fata cu care se cuplase in trecut. Este de fapt fiica acelei prostituate cu care se culcase in timpul razboiului. Daca este fata lui, nu vom sti niciodata.

Ce rost mai are un videoclip fara poveste? Greu mai gasesti in ziua de azi povestea de dincolo de dans si versuri. Despre videoclipurile autohtone... sa fim seriosi. Efecte si abuz de calculatoare. Nu ne place. Si asta ne ocupa tot timpul.

E ca atunci cand...

E ca atunci cand te trezesti sechestrat intr-o cabina de WC dintr-un personal puturos. Numai ca acum ma trezesc captiv intre blocurile de beton murdar ale capitalei. Tot Bucurestiul pute. Ba a prostie, ba a lacomie, ba pur si simplu a jeg.
Atunci cand soarele apune si zice mersi c-a scapat sa mai priveasca, atunci cand greierii bolnavi de TBC incep sa cante ametiti, praful si putoarea de peste zi incep sa se aseze peste tot, pe asfalt, pe case, pe oameni. Noaptea, orasul vrea sa se odihneasca. Pasesc incet, cu mainile in buzunar, pe trotuarul umed. Coji de fistic imi trosnesc sub talpi. Simt un miros de patruped ud. Incepe sa ploua din nou. Prin fata mea izbucnesc doi pustani cu niste capace de Golf la brat. Aud o alarma de masina. O vitrina plina cu televizoare noi si second-hand tine loc de Multiplex pentru o mana de vagabonzi vrajiti de imaginea in miscare. Taxiurile fara somn trec unul dupa celalalt prin bezna noptii, ca o turma de oi plictisite. La umbra unui castan ofilit asteapta un “colorat” in geaca de piele si pantofi cu ciucuri. Fumeaza un Snagov. Gura-i fumega mai ceva ca o scrumiera. Opreste un taxi. Vantul misca frunzele prafuite si imi vad mai departe de drum. La marginea unei case darapanate, cu rufele puse la uscat in strada, intre o Dacie rablagita si un Trabant pe butuci, e petrecere mare. O haita de maidanezi, de zece ori mai numerosi ca lupii din Apuseni, cotrobaie prin gunoaiele cazute dintr-un tomberon rasturnat. Toata strada pute a pepeni putreziti, a oase sfartecate si a cafea cu aroma de curva. Parca din pamant, apar doi pustani cu mainile murdare de noroi : “Sefu, iti dau o fata frumoasa ?” Ma fac ca ploua si incerc sa opresc un taxi. Merg mai departe pe trotuarul intunecat. Aud o sirena de politie. Ma latra un caine. Langa o reclama cu o sticla unduita ca o femeie, pe banca rupta dintr-un refugiu de statie, rade in somn un batranel ponosit, cu barba neagra si prafuita, un adevarat Mos Craciun al strazilor. Ma invaluie un miros de vodca de 3 lei. Ploua mai incet acum. Un caine schiop se chinuie sa treaca strada cu o coaja de paine in gura. Ajung la Romana. Aici Bucurestiul parca incepe sa miroasa a Kenzo si Jack Daniel’s. La intrarea intr-un club de langa McDonald’s, cativa copii nocturni cer insistent niscaiva maruntis. Lumea iese pe rand. Cu mintea suprasaturata de harfe, cu ochelari de soare la 3 dimineata, cu blonda obosita la brat, smecherii de capitala ies si trec nepasatori printre mainile intinse catre ei. Se urca in SL-ul de 400 de magari si pleaca in viteza pe rosu, in timp ce politistii de la colt mananca floare si bostan. Si aici tomberoanele de gunoi sunt rascolite, cainii hamesiti si vitrinele inca poarta urmele unor fetze visatoare. Ba nu. Acelasi aer cu miros de saracie si jeg este peste tot, la fiecare metru pe care-l faci. Ce e aia Kenzo?
Muzica rasuna dintr-un BMW decapotabil si aurolacii jerpeliti motaie in somn prin canale, prin boscheti, prin scari de bloc. Intru in scara si urc treptele pline de chistoace de tigari. In fata usii, pe presul scuturat de maica-mea azi dimineata, sta un pusti murdar. Dardaie din cap pana-n picioare. Descult, ma priveste cu ochii mari si limpezi. Imi cere o tigara. Repede, imi indrept privirea in pamant, descui usa, fac un pas mare si intru in casa. Aud cheia invartindu-se in iala si o liniste asurzitoare imi sparge timpanele. O fiinta se foieste dupa usa.

Amintiri din clasa a 10-a

Viata e incerta ca un schimbator de Dacie

Rareori se intampla sa ne trezim in momente unice cand ni se intampla ceva ce ne schimba viata. Nu o sa spun care sunt acele momente. Fiecare le are pe ale lui si nu este corect sa impun eu ceva, momente din autogara plina de boschetari si oameni cu subwoofer integrat, un muncitoresc la 6 dimineata in Piata Mare sau 2 pene de roata. Astea sunt doar fragmente de momente. Intr-o dimineata. Si chiar daca nu ai inteles nimic din randurile astea, nu e nimic. Trebuie sa intelegi numai ceva - cand ajungi sa vezi care este prioritatea in viata ta, una singura, nu mai multe, poti spune ca traiesti pentru ceva.

Nina. Atat. Nina.

Ce atata Nina Cassian in sus si in jos? Trebuie sa explic.

Poeziile ei au ceva ce nu poate fi explicat, ceva ce nu se mai regaseste nicaieri, niciunde, la nimeni altul, la nimeni alta, la NIMENI. Cuvintele sunt intr-o ordine atat de fireasca, incat ajung sa-ti placa indiferent daca iubesti, urasti, plangi sau te uiti la "Familia Bundy". Nina Cassian este un artist de ikebana care foloseste cuvintele in locul florilor, un compozitor desavarsit cu silabe, in loc de note. Asa cum zicea "Verita Saga" - Nina Cassian nu se-asculta, se simte.

"Iti scriu aceasta a doua scrisoare intr-o odaie de lemn, si pretutindeni inscriptii, cu cerneala, cu creion chimic, cu varful cutitului, nume, date, privighetori, trenuri, chei. (Poti descuia un tren cu cheia si poti calca privighetoarea amortita pe sine si sa te iscalesti si sa pui data.) Mi-e frica. Dincolo de cadrul de lemn al ferestrei palpita maneca intunecata a bradului noptii; intr-o noapte, m-ai asteptat, era vara, pe pat asezasesi cartile mele. Cand am intrat, m-am vazut, poate ca nu trebuia sa inlocuiesc trupul meu de carti, de hartie, de lemn, cu trupul meu trecator, asa gandesc acum cand nu te iubesc"

"Daca ai incerca sa arunci in mine cu luni, cu marti, cu miercuri, luni, marti si miercuri ar ricosa si ar cadea la pamant fara sunet, joi si vineri nu ma pot rani, nu-mi pot lasa nici macar semnul ca o minuscula umbrela japoneza, al vaccinului, joi si vineri nu au putere, sambata nu are putere, duminica – nu stiu ce-nseamna duminica, - nu te iubesc"

"Stau acum si ma uit in oglinda. Pot intineri si imbatrani dupa plac. Daca vreau, pot sa seman cu un animal sau cu o planta, sau chiar cu desenul tehnic al unui aparat de zbor. Peste toate infatisarile mele ai curs odata tu ca o lava vulcanica, ba nu, n-am impietrit, dovada evenimentele din oglinda, anotimpurile ei contopite, mutatiile, si mai ales mana mea care ti-a sprijinit candva ochii sa nu cada din orbite, ca doua picaturi imense, si care scrie acum ca, iata, nu te iubesc”

"A saptea scrisoare ti-o scriu rezemata de un zid cenusiu. Imi amintesc gura ta oblica, imbratisarea cu care ma sugrumai, tot fastul acelei sali de bal in care erorile mele s-au indragostit una de alta, la prima vedere, faptul ca ai lasat clepsidra sa cada, ca, brusc, timpul m-a parasit, si-mi amintesc gestul cu care m-ai trimis la moarte. Stau rezemata de zidul unui tribunal , dar voi spune doar atat: nu te iubesc. Si voi spune din nou: nu te iubesc. Atat. Nu te iubesc. Nu te iubesc”

Scrisori

Sex under the biscuiti

Putin mai incoace de centru, pe strada Axinte Uricariul, vizavi de Spitalul Floreasca, zace in praful capitalei o carciuma cum nici in spoturile publicitare bulgaresti nu gasesti. Ii spune “Terasa berbec”. Daca as spune ca mancarea e ca la mama acasa, ca e curat de poti sa si adormi, as minti cu nesimtire. Mancare nu exista, iar cel ce bea un suc este privit imediat ca un suspect, un tradator… E genul de local in care nu trebuie sa-ti faci rezervare prin Internet sau telefon. Si nici vreo fusta de-o palma la care sa te holbezi flamand. Nu, nici V8-uri nu sunt parcate in fata. Doar un Trabant daramat doarme pe post de bodyguard la cativa metri de usa bodegii. Usa de lemn vopsita zgarcit scartaie prelung si se tranteste. Zavorul ruginit se clatina. Miroase a fum de Marasesti. Pasesc printre cojile de seminte uscate si ma duc la bar. Iau un Gambrinus, sa fiu de-al casei. Ma asez la o masa din colt, cu o fata arsa de tigari. Berea e rece. Aud o manea. Scaunul se clatina. Peretii carciumii sunt vopsiti in culorile tricolorului. Traiasca Funar! Pe fiecare perete zace uitat de vreme si napadit de “vilele” paianjenilor cate un portret maret de-a lu’ Nicu sau Leana. Gh. Dej zambeste prafuit “à coté” de Nicusor. Abia acum imi aduc aminte de generala. Vad stema tarii noastre de-alta data, cu grane aurii si tractoare cu servodirectie. Mai iau o bere.

La alta masa sta un pescar ponosit, cu adidasii legati cu sarma si maini negre de cautat rame. Langa el, un batranel cu traista goala a uitat sa cumpere paine. Astia n-au aer conditionat? Vine si un al treilea, tarandu-si picioarele cu greu din buda napadita de muste. Stau la o halba de vodca. Timpuri, vremuri, oameni… Ma duc si cer alta bere de la barul ultimului templu comunist. “Da’ vodca cat e?” Ma asez din nou si gust din suta de trei mii. Aud un sunet de vioara. Mi-e sete. Cineva imi schimba scrumiera. Se aglomereaza. De ce e cald? Berea ma racoreste si incep sa numar butoanele de la mobil. Cineva imi cere niste alune. Incep sa rad si ma scarpin in cot. Cine mi-a furat vodca? Cand am ajuns in Nemo? Iarasi canta David Guetta ? Mai trag o dusca. Si totusi viata are sens. Bingo! Soso a alunecat pe scara si s-a infipt intr-o masina de cusut… Ha! Ha! Bine mai e sa faci sex pe canapeaua asta catifelata...

Cojile de seminte imi trosnesc sub talpi. Scaunele se urca singure pe mese. Deschid usa si ies in strada inundata de bezna. Urlu cat ma tin puterile : “A murit Americanu’!…” Opresc un taxi. Ma doare capul. “Amor, amor, amooor…” Data viitoare trebuie sa fac rezervare din timp. Masina opreste in fata blocului incremenit in noapte. Incep sa rad ametit. Nu mai am bani. Oameni suntem, biscuiti mancam.

Amintiri din clasa a 10-a

4, 3, 2.

Ma refer la film. 4 luni, 3 saptamani si 2 zile. Un cacat de film. Si nu o spun la modul general, ci din punctul meu de vedere. Primul film de la care ies pe la mijloc de atata scarba. Poate din cauza asta ar trebui sa zic ca e fost bun - m-a scos din sala. Doua surori amarate care traiesc viata comunista de camin. Mai mult - una e insarcinata si avortul este interzis. Ce e de facut? Zeci de amanunte clasice ale comunismului scoase in evidenta mult prea strident de nenea Mungiu, exagerat chiar - goana dupa Kent, coada la alimentara, functionare ofuscate si cu curu-n sus, spaga clasica cu un pachet de tigari, o punga in loc de musama la avort, Dacia rosie... Atunci cand vezi, le observi mai bine. Cand te uiti la filmul asta stai si te intrebi daca a fost candva epoca aia comunista condusa de Ceausescu. Te gandesti ca este imposibil de trait asa cum fac cele doua fete din film - nimic nu este in regula, totul este jegos, bacovian si vechi. Dorinta lui Mungiu a vrut sa scoata un film de la care omul sa plece cu un gust amar in gura si in minte, fara insa a-i lasa nici cea mai mica urma de placere. Un film trebuie sa te lasa cu un sentiment de bucurie sau tristete. Sentimentele raman, gusturile amare trec repede. Nu mi-a placut. Nu mi-a placut filmul, actorii, povestea, nimic. Nu mi-a placut Matizul fabricat incepand cu 1999 din cadrul cu Dacia si doctorul futangiu, nu mi-au placut aparatele de aer conditionat de pe blocurile din anul '87. Poate sunt eu mai pretentios si mai subiectiv, dar, un film scufundat in culoarea gri facut prost nu ma satisface. Am vazut, vad si iubesc filmul 1984. Un film gri de la care te ridici, te asezi la masa cu un cappuccino si te gandesti la el, again and again...

Marea. Iarna.

Nimic nu e mai trist ca marea, iarna. Mereu am visat sa ma urc in masina, sa merg noaptea pana la Constanta, de fapt pana la Mamaia. Pe drum, sa ma opresc intr-o parcare din aia noua, fara lumini, de pe autostrada, sa ma usurez in timp ce ma uit la stele prin aburii care imi ies pe nas. Sa fie frig, sa fie gheata. Vreau sa ma asez pe malul inghetat, printre chistoacele de tigari de peste vara, printre algele uscate si capace de bere. Stiuletii de porumb nu mai sunt. Sa astept noaptea dimineata. Mereu mi-am spus ca trebuie sa vad rasaritul la mare, cum iese din apa inghetata. Sa te uiti in stanga si-n dreapta, sa nu fie nimeni. Sa te uiti la hotelurile din spatele tau. Nici o lumina. Nu as vrea sa ninga. Pentru ca nu as mai vedea soarele. Oare pestii se acopera cu plapuma? Pescarusii nu sunt calatori. Doar ei, eu, pescarii. Un rasarit la malul marii, iarna. Nisipul sa fie de beton; se inmoaie cand pui mana calda si devine galben. Scoici si melci. De ce nu mi se mai afunda picioarele in nisip? Merg ca pe asfalt. Iarna este cea mai mare hoata - a furat tot farmecul Marii. Ce poate fi mai trist decat marea iarna? Nimic. Chiar nimic. Nu.

"Iubirii" de Nina Cassian

Cad în genunchi şi-ţi mulţumesc, iubire,
pentru aceste zilnice semnale
şi voci ale mărinimiei tale
cu care-mi umpli sufletu-n neştire.

Cad în genunchi şi-ţi mulţumesc, iubire,
pentru înaltul pact ce ne uneşte.
Timbrat de-a fericirii stea subţire,
- şi-ţi mulţumesc şi pentru desnădejde.

DA, de la Natalie Portman

Imi place la nebunie de Natalie Portman. De cand era o pustoaica nevinovata si pusa pe razbunari in Leon. Mathilda este unul din acele putine personaje feminine de care nu te mai saturi, la care mereu gasesti fete noi, zambete sau tipete pe care nu le stiai. Cand voi mai completa un oracol din'ala cu intrebari, o sa spun ca Natalie Portman este actrita mea preferata. Punct.
Mi-a placut in Closer. A fost in Romania cand s-a filmat Cold Mountain. Dar in Star Wars Episode II nu mi-a placut. De ce asa de multe si stufoase costume au acoperit-o? Nu e corect.

Dupa Ea

Stiu. Cristina Ionescu a vrut sa aduca un omagiu unei secvente celebre din filmul ei preferat. Scriam eu ceva mai demult despre secventa epica din "Eyes wide shut". Nicole Kidman povesteste cum o data in viata a avut un moment de slabiciune pentru cineva, a privit in ochi un marinar oarecare, dintr-un restaurant oarecare, deajuns incat sa-si fi lasat sotul, familia, copiii, daca marinarul ar fi vrut-o. Asta a vrut sa dezvolte Cristina Ionescu. Dar nu a reusit.

"Dupa Ea". Un film pentru care nu-ti pare rau ca ai platit bilet. Dar nici bine. Inca de la inceput iti dai seama ca este un film format din mai multe secvente clasice, cu copii obraznici la masa care vor sa impresioneze, cu promisiunea pe care nu o poate face, cu personajul secundar care vrea sa profite si care, in final, nu are absolut nici un rost. Mai mult, actorii joaca excesiv de amator. Foarte amator. Cu avocatul la care venea doamna Ingrid ce s-a intamplat?

Un film despre care iti dai seama cum se termina destul de repede.
O cabina de telefon, o bicicleta si un fotograf. Prea multe in comun,
prea mare coincidenta. Dragostea vietii tale apare o singura data nene, nu sta sa se joace si sa se lase prinsa. Profiti bine, nu profiti, regreti. Cristina Ionescu nu cred ca a iubit niciodata. Ce e aia, sa iubesti pe cineva care vorbeste intr-o cabina de telefon Romtelecom, la stop la Opera? Dupa care, mai opreste si exact in dreptul geamului tau deschis. A inceput prost.

S-a terminat la fel. Dupa ce si-a bagat picioarele in locul de munca, familie si el insusi, de ce pana la urma s-a trezit, exact in momentul in care mai avea o clipa s-o cunoasca? "E filme domne, e film, ce vrei si tu?" Corect. Dar daca la final auzi aceste vorbe, inseamna ca un film e prost. Si le-am auzit. Si le voi mai repeta.

Lucruri triste, cu adevarat triste...

Septembrie parca este o luna predestinata nuntilor. Toti vor sa isi puna pirostriile in septembrie, nu mai gasesti restaurante sau biserici libere, floraresele se uita gales la tine daca ai cumva vreun papion camuflat pe sub tricou ca sa te stoarca de ultimii roni iar taximetristii in loc sa intrebe incotro, te intreaba la ce bodega. Am observat chestia asta mai ales noaptea, cand vrei sa te plimbi prin oras sau pur si simplu sa stai la un vin rosu (nefiert) intr-un club si sa bei cu 2 amici. Este plin de mirese furate. Pentru o ora sau mai mult, mireasa devine un obiect de troc, asemeni unei amfore cu vin pe care o dai la schimb pe doua butoaie de ulei. Nu prea imi place cuvantul urmator dar il folosesc: e tare Leim (lame) sa aduci mireasa furata in club. Este atat de banal si de uzual incat nu trebuie sa mai acorzi nici un gram de atentie - vine un baiat (hotul) imbracat mai acatari, la cravata, pantofi albi si transpirat, urmat de o fata cu rochie rosie, extensii de par si trandafir in piept, cameramanul in blugi, cu o camera veche de umar cu un bec montat pe ea si mireasa cu rochia suflecata. Leim. In seara nuntii, pentru mireasa mea, o sa angajez niste hoti profesionisti, care s-o faca sa se simta furata, nu scoasa in oras intr-o costumatie de moda veche. Aici vroiam sa ajung - nu este nimic mai trist decat sa vezi o mireasa care plange. Ba nu, mint. Mai este unul.

Oamenii sunt de un egoism salbatic

Nu doar dragostea, asa cum zicea Drumes. O forta nevazuta s-a transformat in dorinta de a asculta muzica lui Pavarotti, imediat dupa ce moartea lui a fost anuntata in presa. A trebuit sa moara, ca eu sa scot de pa DC melodiile lui Pavarotti, cea mai mare voce a tuturor timpurilor, si sa le ascult. Dar odata ce le ascult, descopar ca am pierdut. Am pierdut vreme multa fara sa acord atentie acestei voci si cantecelor sale. De ce dupa moarte vine dorinta de muzica celui decedat? Suntem de un egosim salbatic. Asa mi s-a intamplat si cand a murit Laura Stoica. Incepusem sa ascult "Un actor grabit". Nu ma mai opream. Si imi placea. Imi este rusine de mine insumi. Nu ar trebui sa gasim nimic frumos in moarte. Si totusi o facem.

Marilena de la P7

Acum am vazut si eu scurtmetrajul lui Cristian Nemescu. Daca nu stiam ce se intampla citind pe alt blog, mi-ar fi placut. In afara de Marilena topless si de colega ei de munca in baie, nu am sesizat nimic atragator in film. O viata de Ferentari trasa de par. Manelele s-au schimbat cu Timbaland, rufele uscate la geam au fost inlocuite cu antene de la Digi TV iar garajele cu fiare, cartoane si gunoaie de mult nu mai sunt. Ba nu, glumesc... Acum au Logane. Un rahat de film care arata dorinta regizorului de a scoate la iveala adevarata imagine a strazii bucurestene plina de curve, jeg si maidanezi. De ce oare toti am devenit o mana de surogati arghezieni care scurmana in asflat dupa estetica uratului? Nu avem nevoie de asa ceva. Curvele s-au mutat pe Magheru. Filmul este o gluma pe care te astepti s-o vezi intr-o sala de asteptare la serviciul inmatriculari si radieri, cenzurat si fara sunet. Se poate oare sa gresesc? Nu ar fi prima oara. De ce m-ar mira, pe mine, cel care bea si face gratare pe bloc? Si asta pe Dorobanti, marele si stralucitorul Dorobanti.

Indragostitii cei lasi

Fiecare anotimp ne desparte
pe unul de celalalt si ne-apropie de moarte.
Vezi-le cum trec si se scutura, vezi-le,
florile, spicele, frunzele, zapezile …

Iubirea noastra cea mare
a ramas inchisa-n sarutare,
de buzele noastre strivita,
ca fluturele mort in crisalida.

Prea blanda-s cu noi! Am trait ca doi monstri
pe spinarile tinere-ale anilor nostri.
Din mierea lor, din gingasul lor stup,
ne-am ingrasat la suflet si la trup
si-acum taram greoi, bucata cu bucata,
ceara suava-a casei de-altadata …

Nu, noi cei lasi n-ar trebui sa iubim !
Ne-nfricosam pe pamant si ametim pe-naltimi
domesticim suferinta, o facem caine de curte,
pentru speranta ni-s bataile inimii prea scurte …
Vezi-le cum trec si se scutura, vezi-le,
florile, spicele, frunzele, zapezile …
Fiecare-anotimp ne desparte
pe unul de celalalt - si ne-apropie de moarte.

Nina Cassian - Spectacol în aer liber, o monografie a dragostei

NU, de la nunta...

Pentru ca Nea Caisa era prea beat de atatea sute de Rrom, a uitat sa mai bage benzina din al sau bidon de 5 litri (PET) si generatorul de curent care alimenta toata carciuma s-a oprit, cu el, si muzica, si lumina, si stroboscoapele de pe ring.

Mereu este cate un dolofan care sta cu tine la masa. Pune feliile de salam una peste alta, le indoaie si infige furculita in ele. Nu bea fiindca a venit cu masina, asa ca danseaza pe scaun.

Wisky, Martini si Bailey's pe mese. Lumanari in forma de inimioara si scaune imbracate frumos, de parca ar fi prima lor zi de scoala. Boxa este exact langa mine.

Si nu canta Tiesto. Instrumentistii cu orga si acordeon, cateodata si cu vioara. Electronica. Solistul special are pantofi cu varful in sus, camasa creponata si lant de aur. Freza este decupata, parca desenata in zig-zag. Doua manele frumoase pentru miresica si pentru ginerica. Incepe cu "Da, nu te las, nu te las, nu te las..."

Mancare multa. La peste, adica la al doilea fel, ma satur. Urmeaza sarmale, friptura, tort, inghetata, cafea, ce-o mai fi. Am halit aperitivul si m-am umflat. Noroc cu rosia.

Popa, cel care canta cu suflet si patima la biserica (ginerele i-a facut revizia la masina), baga la wiskiane si la vermuturi in el de zici ca tinea post la apa si racoritoare.

Langa mine, sectoristul, care stia doar doua vorbe - PE SISTEM. Mama ce danseaza nevasta-mea pe sistem, mama ce crapi am prins pe sistem, mama ce pe sistem e telemeaua asta...

Sufletul petrecerii. Trebuie sa fie asa ceva la orice nunta. Mai exact, Viorel si cu Marius de la Funerarii. Da, fac servicii funerarii. Intr-o zi, mergeau cu TV-ul (masina de pompe funebre romaneasca, cum erau maxi-taxi-urile inainte de '90, cu numere vechi si cu prosop la oglinda. Neagra si nu porneste mereu din primele 10 incercari) in afara Bucurestiului, la o comanda. Sicriul era in spate. Lui Viorel i se face somn, asa ca, obisnuit cum era, se culca in sicriu, in spate. Pe drum, iau niste autostopisti. Le explica care e situatia, ca e un sicriu in spate, dar astia se urca. Mai tarziu, Viorel se scoala, pasagerii se sperie si sar din masina in mers. Marius la nunta a venit pregatit. Dupa biserica a baut o sticla de coniac. Inainte de sindrofie a traversat si a luat vreo 200 pentru warm-up. La nunta, au disparut cateva sticle de Bala. Dar a dansat de si-a tocit ciorapii si pantofii cu ciucuri. Ieseau aburi din el ca dintr-o locomotiva din vestul salbatic. Dar nu de lemne sau carbuni. De sudoare si alcool.

Cea mai frumoasa melodie pentru ginerica! Haide la dans, misca-te pe balans...

Am furat mireasa si m-am ales cu un schimb de cutie moca. Oricum trebuie s-o schimb. Inainte de friptura am dat plicul si am sters-o.

Dintr-o mie de printese, tu esti cea mai tare
Fata care-mi place mie si imi da valoare...

Te iubesc, te iubesc, esti ca ochii mei
Esti cea mai sucara dintr-o mie de femei.

Haus, Haus, Haus. M-a oprit politia.

VERTIJ

Am citit de curând cartea Vertij a lui Randy Taguchi, de la Quality Books. Prezentarea ei o descria ca fiind povestea unui tip prins în meandrele maladiei hikikomori, un fel de autism deliberat. Numai că, de fapt, se vorbeşte despre cadavrul tipului respectiv. În primele patru capitole! Povestea e de fapt a surorii lui care trece printr-o serie de transformări în urma şocului produs de moartea lui. Cartea este despre o femeie care face sex aşa cum bea apă, care are o licenţă în psihologie, dar lucrează ca jurnalist economic obsedat de bursă, care e mult prea raţională ca să creadă în poveşti cu vrăjitoare, dar care ajunge şaman. Teoretic, astea sunt ingredientele pentru ca o carte să-mi placă. Totuşi, nu m-a captivat. E o carte uşurică, de vacanţă, cum spunea cineva. Am terminat-o din ambiţai de a o termina, nu din dorinţa de a o devora.

http://andrailias.blogspot.com/

Je viens de jeter une bombe sur Hiroshima

Le tout dernier bouton de ma chemise vient d’être mis
Par dessus les galons, bien sûr, il n’y a pas de plis
Dernier geste, dernier regard devant la glace
Je vérifie que tout est impeccable qu’il n’y a pas de traces
Je me retourne, sûr, prends mon képi dans les mains
J’ai bouclé ma ceinture et je sors de la salle de bain
Ma femme est là, belle, allongée sur le lit
Je traverse la chambre et je fais tout pour ne pas faire de bruit
Mon gamin m’attend tranquillement derrière la porte
Je le prends dans mes bras jusqu’à mes épaules, je le porte
Et puis ma fille arrive et me sourit
Il est encore très tôt, je les embrasse, les raccompagne au lit
Je viens de sortir discrètement de la maison
Aujourd’hui il fait chaud, je sens vraiment que le soleil tape à fond
C’est d’saison déjà le sergent Kent m’attend
Tous près de la jeep, je dois partir maintenant

REFRAIN
Je suis sûr d’être un type bien
Un véritable puritain, un patriote américain
L’État a fait de moi un homme, pas un pantin
On m’a seulement appris à faire le bien

Direction la caserne, accablé par la chaleur
(Un Type Bien Lyrics on http://www.lyricsmania.com)
Et mon visage est terne, je sens que mes mains tremblent de peur
Je pense à tout ça, à cette situation
A tout ce que je ne comprends pas, ma conscience a quelques questions
Hé, fini de penser de réfléchir, de cogiter
Un vrai lieutenant de l’armée n’a pas le droit de s’égarer
Je viens d’arriver, cours au rapport plein de sueur
Je pète un garde-à-vous correct devant la montée des couleurs
Je dis bonjours aux potes, quelques vannes, on se provoque
Salutations, comme il se doit aux grades des autres pilotes
On est réuni autour de généraux
Les ordres sont précis et le secret est au top niveau
Quelques heures après on signe la fin de la réunion
Et maintenant, je sais vraiment quel est mon ordre de mission
On m’a parlé d’patrie, de fierté, de mon sol
D’un bon devoir accompli, et cet avion décolle

REFRAIN

Et dans cet avion pour le moment, là tout va bien
Il n’y a pas de tension, notre objectif est encore loin
Chacun est placé correctement, prêt à son poste
Même les ingénieurs ne pensent pas qu’il y aura riposte
Les tout derniers réglages, dernières vérifications
Au dessus des nuages, même l’Enfer n’a pas de maison
Tout le monde est concentré et le silence est appliqué
Et au dessus de moi, le voyant rouge vient de s’allumer
Un peu de panique dans l’air, de l’électricité
Les regards se croisent quelques secondes pour se rapprocher
L’objectif est tout près et la peur m’envahit
Au fond de moi, je sais bien sûr ce qu’il va se passer ici
Je pense à ma femme, à ma famille dans cette cabine
Et je revois comme ce matin le sourire de ma gamine
La lumière verte, j’appuie sur le bouton, voilà
Je viens de jeter une bombe sur Hiroshima

On est sur d’être des types bien
Des véritables puritains, des patriotes européens
L’État a fait de nous des hommes, pas des pantins
Pourtant en Tchétchénie, on ne fait rien

Shit really happens...

Traim intr-un mare WC. La propriu. Cineva a citit FHM, in speta rubrica "Tratati-ne cu fundul" si s-a consemnat. La Perla, in miezul capitalei, acolo unde parcheaza mereu Lamborghini-ul ala portocaliu, in mijlocul zilei, Bucurestiul a devenit o mare toaleta. Lumea trece, alearga, se grabeste pe strazi cu privirea in jos, masinile claxoneaza disperate si un caine uda o cabina de telefon. Nu-mi dau seama - e amuzant sau nu? E de ras sau e de plans? Cred ca mai bine rad. Ce dracu, pana la urma shit happens...