A baby on the other side

Human babies are on one side of the shop window. They accompany their parents while these shop at the market. Non-human babies unfortunately are on the other side. Inside. Dead, carved and labelled. Refrigerated to avoid their muscles for rottening too soon. Ready to be bought. They also accompany their parents, but on the counter, while others do their shopping.


http://www.veganactivist.net/?itemid=18

Leica Gold Luxury 1938

Chiar credeati ca am dat 25.000 Euro pe acest aparat? Nu chiar. Am dat ceva mai putin, pentru ca am luat o copie, facuta dupa un aparat rusesc Zorki. Insa este un aparat amuzant, interesant si foarte frumos cred eu, chiar daca, la prima vedere, pare chintesenta kitsch-ului sau pare aparatul lui Florin Salam. Nicidecum. Cand il tii in mana, iti dai seama ca e plin de detalii, bine finisat si respecta intocmai semnele originalului. Mie imi place. Mai mult, chiar merge!

Un pescuit... scurt

Tocmai la Alexandria. Pescadores, un iepure proaspat vanat la ceaun, o platica mai mica decat lingura se da la lingura, o marlitza frumos colorata, un motor electric merge linistit, mancarea buna, cu mult usturoi, Cosmin insistand la musca, degeaba, un radar la intoarcere, pe drum. Ne mai ducem, poate de data asta va manca, ca acum, se pregatea sa depuna. Dar a fost frumos...

Agfa Karat

Primul aparat 35 mm de epoca pe care l-am achizitionat - Agfa Karat 6.3 din 1935. Nu cred ca-l voi folosi niciodata, pentru ca are un sistem dificil de transport al filmului, adica niste casete speciale, numite Rapid Cassettes, in care intra destul film cat pentru 12 pozitii. Doar nu ma bag sub plapuma sa tai un film normal si sa-l indes in casetele alea. Nu-i nimic... ramane pe raft ca un obiect decorativ, frumos si interesant. Aparatul functioneaza, la fel si a sa lentila Igestar Anastigmat cu distanta focala de 50mm. Imi place ca este un aparat greoi, care se simte daca il tii in buzunar. Apesi butonul din dreapta, de langa indicatorul numarului de fotografii si izbucneste burduful cu obiectivul. Imi place ideea asta... iar faptul ca a fost primul din colectia mea de vechituri, inseamna mai mult decat daca ar fi fost al doilea. Bahtalo!

Poza reala a aparatului cu pricina, facuta cu Olympus D410. Stiu, stiu... cel mai prost senzor DSLR, asta e...

Carl Zeiss Werra 1 - probably the most beautiful camera in the world...

Astia de la Carl Zeiss nu fac doar lentile... s-au bagat si la aparate. Cum zicea cineva, una dintre putinele camere foto care sunt demne de a detine numele de Carl Zeiss.

Voigtlander Focusing Brilliant - me gusta...

M-a lovit o chestie noua - aparatele foto vechi. Primele poze le-am facut cu un aparat nemtesc, fabricat inainte de WWII, adica prin 1938. Imi place la nebunie... Este ca o jucarie bine facuta, care te tine mereu in suspans si care te lasa mereu sa descoperi chestii noi si interesante la ea. Modelul este cel cu focus si pe lentila de previzualizare, adica Voigtlander Focussing Brilliant TLR. TLR vine de la Twin Lens Reflex.


In primul rand imi place ca are foarte multe reglaje, ale diafragmei, ale timupului de expunere si focus. In plus, imi place ca trebuie sa armezi declansatorul mereu, inaintea fiecarei fotografii. Obiectivul fotografic este un Scopar 75mm, F3,5, facut de Voigtlander. Nu cum fac altii de imprumuta vreun Carl Zeiss sau vreun Rodenstock Trinar, desi aparatul lor se cheama altfel si e facut de alte maini, in alta tara...


Mai imi place foarte mult faptul ca are o usita ce ascunde 2 accesorii - un exponometru care se pune pe lentila superioara de previzualizare si un filtru galben pentru facut poze in lumina excesiva in plin soare. Tot dupa usita aceasta sta ascuns si un tabel de expunere, care te sfatuieste cum sa faci pozele mai bine. Ca lumea.


In alta zi am mai descoperit ceva - in vizorul superior, exista o lupa care se rabateaza. Cu ea poti vedea orice detaliu inainte de a declansa fotografia, o chestie care te ajuta foarte mult la focusarea imaginii, dar si la obtinerea unor foarte mici, dar importante detalii. E misto treaba asta, la fel de bine puteau sa nu o puna, dar ajuta.


Declansatorul are timp de expunere de la 1 la 1/500, plus T si B. Nu face cum trebuie timpii mai mari, de 1/10 sau mai mici, probabil din cauza vremii care rugineste piesel nelubrifiate, insa timpii importanti ii face cum trebuie. Imi place faptul ca nu merge tot aparatul 100%, ca si scos din fabrica... 1938, remember? Oamenii mergeau pe vremea aia cu masini care aveau rotile cu spite, mestecau tutun si Hitler era in gratiile tuturor. La naiba, acum mi-a picat fisa - aparatul asta lua nastere cand Germania se pregatea de anihilare... Cine stie ce poze o fi facut la viata lui.

Primele poze, le-am facut in Turnul Chindiei si la Manastirea Dealu, din Tirgoviste. Nu au iesit grozave, insa una imi place la nebunie. Mi s-a luat de DSLR-uri si carduri de 8 GB. Imi place sa invart, sa simt, sa pregatesc, sa admir. Luati-va aparate vechi si apucati-va de poze. O modalitate de a te intoarce in timp. Si merge...

Voigtlander Focusing Brilliant, 1/25.

Aproape 2 anisori!

Matei, aici prezent in cos, unde se simte foarte bine se pare, mai are putintel si implineste 2 ani. In afara de niste Hmmma-ituri, nu are chef sa zica nimic. Dar ne intelegem perfect. Abia astept sa-mi zica: Unchiule, hai nene la peste! Imi vine sa-l mananc cand ma joc cu el... Stii tu chestia aia: If I had baby skin, I would be allover myself.

Home sweet home

E bine nene la casa ta... M-am despartit cu greu de mama si de farfuria plina care ma astepta in fiecare dimineata. Dar nu ma plang. Imi place la noua casuta, imi place ca simt un usor sentiment de libertate, imi place viata in doi. Mai ne trebuie o lampa, mai ne trebuie o tigaie concava pentru Pen Cai, un televizor pentru dormitor si un pres la intrare. Dar ne place si ne simtit foarte bine. Evident, jucariile mele pe 4 roti au vazut drum intors de sub televizor... Asta este, am pus aparatele mele foto de pe vremea regelui Carol. Ne place Bambusul si ne plac Bonsaii. Mancam fulgi cu lapte si ne inghesuim pe canapea.

HOŢ-DOG

L-aş mânca şi eu... Head first!

Pure Gold 5.1 Amplifier

I am gold.
I am two.
I am ceramic.
I was made by hand moulded and shaped and glazed.
I am unique.
I am like a sculpture, a vase, a bowl.
There is no other like me.
We are linked like a Siamese twin.
I am a computer.
I am an amplifier.Together we are perfect.
I will help you to stay in contact with your friends, to watch movies and play games.
I can assist you with your work while you are listening to music like you never heard music before.
I will help you to find things, people, places, new experiences.
I am there for you when you need me and sleep while you don't.
I wake up on the push of a button and do for you what you ask me to.
I am not a television or record player or calculator i am all of that at the same time and more.
I am fast and silent and beautiful.

http://pan-dan.blogspot.com/2008/10/puregold-pc-amplifier-51.html

I hate weddings...

Nu. Nu mai vreau la nunti. Daca vreau sa dau bani ca sa dansez si sa beau, pot s-o fac si in Terminus. Planuri cu luni inainte, programari la coafor, costume, invitatii, cocarde si alte rahaturi cu nume dubioase. Intr-o noapte totul se termina si lumea uita. Uiti si tu sa le mai dai poze, totul se duce pe apa sambetei. Nici pentru tine nu se schimba prea multe. Doar ca esti mai sigur de relatia ta si ca nu orice prostie de cearta te poate pune in pericol. Acum esti asigurat! Fuck weddings... Parca era un film cu numele asta. Unul prost chiar. Nu-mi place cand vin chelnerii in sir indian, ca pe vremea comunistilor, sa-ti aduca mancarea, nu-mi place ca inca ridicam in slavi o bucata de carne, de ce p**a mea sa ii aduca mirelui mancarea primul? Primul dans, obiceiuri cu jartiera, cu buchetul, nici dracu nu mai stie ce inseamna toate astea. Iar turul meselor, cu alaiul de parinti si nasi, cand te pupa 16 persoane pe care nu le-ai vazut in viata ta, what the fuckkkk? Oamenilor, mai lasati naibii nuntile si bagati-va mintile in cap! Bine ca a mea a trecut...

Romanii de sub poduri

Balta ticsita de gunoaie si broaste ametite zace incremenita intre malurile de beton crapat de timp. La doi pasi de mine, printre plopii saraciti de toamna, doi maidanezi zgribuliti scormonesc intr-un tomberon rasturnat dupa ceva resturi de oase. In apa maloasa a lacului se reflecta o pereche de pescarusi emigrati de pe litoral. Miroase a peste stricat, a lemn ars si a hoit. Pasesc prin baltile de noroi de pe mal, indreptandu-ma spre coada lacului. Un pescar imbracat intr-o salopeta RADET scoate si arunca halaul la nesfarsit, in cautarea vreunui caras ratacit. Ajung sub sosea. Podul tremura din toate incheieturile, la fel ca un montagne-russe. Sub pod, intr-un semiintuneric de bar, sub o conducta ruginita si carpita stangace, locuiesc oamenii baltii. O mana de suflete care nu vor sa stie niciodata cat este ceasul. Nu au ora fixa de ajuns la serviciu si nici cursuri la care trebuie sa fie prezenti. Aici, sub podurile darapanate ale capitalei, i-am intalnit pe oamenii parasiti de vreme.

Love Story in “Oala”
Intre Calea Floreasca si strada Barbu Vacarescu, o mica baltoaca marginita de o ecluza dezafectata face legatura intre lacul Floreasca si lacul Tei. Pescarii din zona o numesc “Oala” inca de pe vremea lui Ceausescu. Pe malurile apei burdusite de gunoaie l-am cunoscut pe Saioc si pe familia lui.

Saioc, singurul nume pe care-l cunoaste, este un barbat de vreo 28-30 de ani. Nici el nu mai stie cu siguranta cati. Cica s-a nascut aici, in cartier, undeva pe strada Pepelea. Asa crede el si se mandreste cu asta, ca s-a nascut intr-o casa, si nu pe iarba sau pe pamantul rece, cum s-a nascut baiatul lui. De cand se stie locuieste sub podul peste care trece strada Vacarescu. Cu barba lui nerasa de cateva saptamani, cu parul incalcit si cu salopeta plina de noroi, Saioc arunca zi de zi halaul cu indemanare, scotand din cand in cand cate un oblete zvapaiat din apa cleioasa si poluata. Atunci cand ridica plasa si mai scapa cate un peste, pescarul incepe sa injure si bate in malul de beton cu bocancii sai plini de solzi. “-Inainte prindeam crapi de 4-5 kile. Era apa mai curata. O data am prins un salau de 5 kile. Venise unu’ si vroia sa mi-l cumpere cu o suta de mii, da’ nu l-am vandut ! L-am dus lu’ ala micu, ca tocmai se nascuse.” Saioc priveste apa lacului, isi ia punga cu peste si schimba locul. Imi cere o tigara. Imi spune ca e cu o fata, Eliza, de cand lumea. Nu au fost niciodata la biserica, dar el spune ca sunt casatoriti. Acum trei ani s-a nascut Laurentiu. “-Eu eram la Fundeni, la santier, stateam in baraca. Vara, cand am venit, am aflat ca a nascut in iarba, sub corcodusii aia, ii vezi ?”

Ploaia vine nechemata si apa incepe sa se tulbure. Vantul scutura ultimele frunze ale plopilor si Saioc se pune sa-si stranga halaul peticit. Isi baga punga cu pesti in san si o ia spre casa. Il urmez incet, prin plaja nesfarsita de sticle de plastic si carpe murdare. Imi spune ca-l mai ajuta pescarii batrani cu ceva bani si haine mai vechi. Atunci cand da norocul peste el si prinde vreun ciortan mai rasarit, il vinde imediat in Obor si mai face un ban de paine si tigari. “-Vara mai e cum mai e, da’ iarna e jale mare ! Noroc cu teava asta de apa calda, ca am fi crapat demult !” Saioc se opreste sub pod, la umbra unui perete mazgalit cu graffiti, pe care se scurge apa din sosea. Sub conducta groasa, din care ies aburi pe ici pe colo, zace in liniste o bojdeuca improvizata din cutii de carton si placaj gaurit. De dupa o perdea ce tine loc de usa, rasare un pustan de vreo trei ani. Imbracat cu un sacou albastru, prafuit, ce il taraste prin pamant, baietasul se indreapta spre mine. O caciula mare, ca de cioban, ii acopera ochii. Deodata, podul se zguduie si se cutremura prelung. A trecut 5-ul. Saioc se apleaca pe malul apei si incepe sa curete maruntisul prins cu atata truda. Se pregateste de cina. Din casuta de carton iese si o fata tanara, de vreo 22 de ani, pesemne Eliza, nevasta lui Saioc. Fata e bruneta, cu un ten alb, curata si cu ochii limpezi. Nu e tiganca. Imbracata gros, cu o pufoaica mancata de molii, Eliza incepe sa faca focul cu niste bucati de carton. Toata lumea isi vede de treaba. Nimeni nu ma observa. Parca am devenit invizibil. Numai pustanul de 3 ani ma baga in seama. Laurentiu, baiatul lui Saioc, isi da la o parte caciula, sa poata vedea. Cu ochii sai minuscului, de un albastru clar, copilul ma priveste zambind, in timp ce imi intinde palma murdara. Ma caut in buzunare. Nu gasesc nici o bomboana pierduta pe acolo si ii dau un pachet de guma. Copilul imi intoarce spatele si isi taraste cu greu picioarele inapoi in adapostul de carton. Saioc duce pestele la foc, se sterge pe salopeta si zambeste. O saruta pe Eliza si se asaza unul langa celalalt sub conducta ruginita. Vantul devine intepator si fumul obletilor prajiti se strecoara printre picaturile burnitei de toamna. Timpul sta in loc.

Copiii ploii
“In Lacul asta nu mai e nici un peste ! Mai multi pesti gasesti in canale, sub Dambovita !” imi spune un pustan de vreo 12 ani pe care l-am intalnit langa podul de cale ferata de peste lacul Fundeni. Pe malul acestui lac, in afara de umbre de caini maidanezi si vrabii plictisite, intalnesti razlet cativa pescari cu halaul ori tarbocul, in cautarea pestisorului de aur, de argint, de tabla, ce-o fi… Cand se lasa seara, odata cu greierii inghetati de amurgul tomnatic, lacul devine pustiu, dar sub podul de la Fundeni incep sa se stranga copiii ploii. Aici este doar o alta “reduta” locuita de acele fiinte pe care le dispretuim si le injuram cand dau sa ne spele parbrizele jegoase. Podul de la Fundeni este Casa copiilor strazii din cartier. Asta-seara au aparut zece suflete, cu varste cuprinse intre 7 si 19 ani – sapte baieti si trei fete. Ca in orice trib organizat, un pustan mai rasarit, descult si in pijama, este seful. “-Spalam geamuri, mai mergem pe la stopuri si cerem bani, la piata, aici, da’ lumea nu da bani. Unii isi ia tigari sau aurolac. Eu imi iau paine si parizer de la alimentara ! Noaptea ne strangem aici si mai jucam un barbut pe zece mii sau pe sandvisuri, mai radem…” Copiii de sub pod nu au casa – aceiasi vesnici locuitori ai Harlem-ului bucurestean. Nu-si cunosc parintii si nici numele adevarat. Unul mai maruntel, pe care ceilalti il numesc Bebe, schiop, tuns chilug si cu ochiul vanat, spune ca a stat o vreme buna la casa de copii, langa televiziune. A plecat. Nu stie nici acum de ce. De vreo 3 luni locuieste cu gasca din Fundeni aici, sub acoperisul de beton patat de igrasie. Unii spun ca vor la scoala, sa invete si sa dea bacul. Altii vor doar sa vada Matrix si sa isi faca abonamente la Internet Café-uri. Dar cei mai multi spun ca le este bine aici, atat cat pot ei defini cuvantul “bine”. “-Mai vin drogatii cateodata, seara, si ne gonesc de sub pod, ca vor sa stea ei. Cand venim, gasim multe seringi si ace, da’ le aruncam imediat in apa ! Cu politia nu avem treaba. Pe la stop mai ne fac semn sa disparem, da’ nu ne bat. Aici, sub pod, e bine, ca avem apa la cismea si canalele sunt calde. Noaptea, mai ne fura mancarea cainii si ne trezim ca n-avem ce manca inainte sa plecam pe strada”.
Copiii se duc in fiecare zi la treaba lor, traind de pe o zi pe alta din mila trecatorilor grabiti. Fie ca ploua cu nemiluita, sau ca acul termometrului este sub 0º, pustanii strazii pleaca care-ncotro, fie desculti si cu mainile intinse, fie cu sortul la brau si cu spalatorul de geamuri in mana, sperand intr-o zi mai buna ca cea care tocmai a trecut. Orice s-ar intampla, ei se intorc odata cu lasarea serii in culcusul lor de pături si carton se sub pod.“-Cine e presedinte? Iliescu, ca scrie la noi pe zid, sub pod. Da’ prim-ministru? Cine-i ala? Ai o tigara?”

Pe aripile rậului
O casa din chirpici, un acoperis multicolor si un gard cu vopsea verde, napadit de iedere uscata. Un drum noroios, cu urme de copite, serpuieste printre casele de pe malul raului Colentina, sub podul peste care trece tramvaiul 21. Duce la casa lui Nea Costache. Un batranel ponosit, cu parul si barba alba, cu un palton tocit si galosi in picioare, un adevarat Mos Craciun de cartier, sade pe o banca putreda, in fata casei sale darapanate. Langa el, intr-un carucior fara roti, bine infofolita, doarme nepoata lui, Aurica, in varsta de 2 ani. Pe jos, in noroi, zace un cap de papusa. In amestecul de miros de Mc Donald’s si stiuleti arsi, batranelul cu suflet de copil isi incepe povestea.“-Cand a murit Aurel, nora-mea a lasat-o pe asta mica aici, de Paste, si de atunci nu am mai auzit de ea. Parca vad ca s-a dus prin alde Iran sau Turcia sa danseze pe mese ! Da’ ma descurc eu cu ea. O s-o dau la scoala, sa faca ceva in viata. Noroc cu pensia asta de veteran, ca nu stiu ce se alegea de noi ! Mai ma duc pe la biserici, sambata si Duminica, la Casin sau Elefterie, mai aduc ceva de mancare. O las pe asta mica la vecini. Dupa-amiaza, o luam si ne plimbam pe malul apei, dar acum e mult gunoi si caini vagabonzi. Mai bine stau in fata casei, ca Moromete !” Batranul rade incet si casca. Fetita din carucior, imbujorata de frig, doarme in linistea serii, in timp ce masinile alearga peste podul Colentina. Se aude o manea in departare si stelele incep sa apara dintre norii suprasaturati de ploaie. Banca scartaie si luminile se aprind una cate una pe ulita din capitala. Nea Costache tuseste prelung si incepe sa-si aduca aminte de trecut. “-Cand aveam vreo 8-9 ani, am plecat in excursie, cu scoala, la munte. Doua saptamani am mancat in fiecare zi numai supa de urzici; ma saturasem ! In ultima zi, ne-au dat aia cate un biscuite si o ciocolata. Dar nu le-am mancat. Le-am dus acasa, la mama. De, ce sa-i faci? Asa e viata, taica : tineretea e scurta si frumoasa, batranetea e lunga si urata…” Batranelul ofteaza si adoarme in fata casei zambind, cu mainile in buzunar. Frigul toamnei crapa pietrele si manelele urla in nocturna. Timpul sta in loc.

In timp ce un oras indiferent se duce la serviciu si se intoarce la timp pentru cina calda, in timp ce Mertanele de 3 miliarde alearga spre cluburile din centru, in timp ce vedetele se gandesc cate milioane sa mai cheltuiasca saptamana asta la solar, undeva, in Bucuresti, acolo unde ploaia urla si vantul canta, timpul incremeneste in loc. Intr-un peisaj de pacura si munti de gunoaie printre care se imperecheaza cainii, ca sobolanii, acolo unde miroase a capete de peste si dovleci putreziti, acolo, chiar langa noi, traiesc suflete cu lacrimi si amintiri, zambete si vanatai. Cum sa le spun ca si eu am inima de roman?

Amintiri din clasa a 10-a

The last Striper...

Ma culcasem tarziu, bucuros ca am cu cine sa vorbesc romaneste. In afara de o Timisoreana si de-o shaorma, de asta imi era tare dor - sa vorbesc romaneste. Dar bausem perla chiuvetei, adica Budweisser, asa ca nu aveam nici pe dracu. Si la ora 6 eram deja treaz, apasand pedala F-ului cu 6 roti impins de 360 de magari bautori de motorina. Barca ma urmarea calare peste peridoc si vedeam in oglinda cum falfaie un Zuri, nea Yo-Zuri, scapat din al sau loc. Din Camden pana in Thomaston am facut vreo 45 de minute, cu tot cu oprirea la cafea tare si gogoasa. Pe strazile pustii doar Fordul cu barca in lesa, carandu-ne pe mine si pe Fred, manuitorul de sticle, motaind printre cafele si muzica "cantri". Si un raton facut ciulama de masini.

Dau la manivela si barca se pune pe apa linistita si plina de plutele curselor de homari. Vreo 4 Logane japoneze inghesuite in motorul de 250 de cai se pun pe treaba si ne punem in miscare. Nu m-am mai tuns de vreo 10 luni. Aratam ca un punkist dezordonat la freza. Cu 45 de mile la ora, pe o ploaie torentiala care a inceput din senin, cu ochelarii uitati acasa, printre caucioace, ciorapi si un ceas pe noptiera, am ajuns dupa vreo 30 de minute la locul de adunat momeala. Mai exact, taparinele ne aduc in barca cate 3-4 macrouri de dimensiunea stiucilor pe care le gasesti in hala Obor. Adica 25, 30 cm. Este momeala care nu da rateuri la pescuitul bibanului dungat. Dungat, biban dungat, era tinta noastra de astazi.

Prindem 20 de bucati de uleiosi grasi si apetisanti si o luam din loc. Fericire mare, mergem cu vantul din spate. Acum chiar vedeam pe unde merg. Oprim din cand in cand japonezul si pescuim in deriva. Un plumb culisant, fir textil, un carlig 0/1, un macrou viu prins de buze, un Lamiglas de 2.20 si un Penn Spin Fisher. Langa mal, pe langa pietre. In primele 3 locuri, nimic. Pierdem numai cativa pesti-momeala care nu prea aveau chef sa pupe carligul frantuzeste. Ne intoarcem spre port, trecem pe sub pod si alegem un loc cu apa mai rapida, locul fiind mai ingust. Tin motorul la relanti, cat sa inaintam. Fred ma trage de maneca si-mi arata ceva ce nu voi putea uita niciodata. Un foarte rar Bold Eagle (sau Fish Eagle) cu gatul alb si ciocul portocaliu, care de obicei nu indrazneste sa se apropie de vreun homo (sapiens), zbura lasciv pe contrasens, lasandu-ne cu gura cascata in timp ce trecea pe langa noi ca si cum nu am fi acolo. Fred zambeste - "trebuie sa fie un semn bun" zice, si baga minciogul dupa un macrou. Din nou in deriva, din nou cu macroul la apa. A doua aruncare, primul stripe-bass. Mititel, cam pe la 3 kile. Dar bataios nevoie mare. Un drill cu un dungat poate fi comparat la noi poate doar cu avatul mare, care face zig-zaguri spre apa adanca. Dar firul textil isi spune cuvantul, la fel si batul rigid. Fred prinde inca unul si ma apuc sa-l fotografiez cu pseudo-aparatul foto. Ca fraierul, am uitat scula mai serioasa acasa. Oricum, la ce ploaie a urmat, nu mi-a parut rau. Fred scoate Striperul din apa cu mana si macroul accidentat de soarta ii atarna din gura. La atac si marimea gurii, striperul se aseamana poate cu stiuca, are o gura cat un trombon, gata sa aspire orice. Poze si inapoi la apa. Niciunul din noi nu a venit sa plece acasa cu traista mai plina, doar cu mintea mai implinita. Facem vreo 15-20 de drumuri cu barca in amonte si coboram in deriva pe o distanta de vreo 80 de metri. Mai prindem vreo 4 bucati, cam la aceleasi dimensiuni, intre 2 si 3 kile.

Roman cu initiativa, scot GLX-ul pe care am dat jumatate din ultimul salariu si bag o naluca moale, un jerk bait Zoom Fluke transparent, cu glitter de vreo 15 cm. Imi plac povestile pescaresti care incep cu "La prima lansare..." Asa si eu. La prima lansare cu artificiala, trece metroul si imi loveste din adancuri. Clar e ceva mai mare, lanseta se indoaie si textilul fuge de pe tambur. Nu avem minciog, avem doar manusi. Cand iese la suprafata dungatul, Fred incepe sa urle. Dar de bine! Il vad si eu, obosit, cum parcheaza langa barca. Cu mainile inmanusate, companionul il aduce la bord. Ne apropiem de stanci cu barca, dar cui ii mai pasa? Prinsesem cel mai mare Striper de pe meleaguri americane, si-l prinsesem la twister! Nu l-am cantarit pe tovarashu, dar amandoi am apreciat ca avea pe la 20-22 de pounds, adica vreo 10 kile, cam asa ceva. Un striper poate ajunge si la 20-25 de kile, dar foarte rar, cei mai intalniti fiind cei de 3-4 kile. Dar faptul ca de atatea ori de cat am fost la pescuit, in aceleasi ape sarate din golful Thomaston, nu mai vazusem un asemenea exemplar bine facut, m-a facut tare fericit. Asta, si inca ceva. Poze din nou pe ploaia torentiala, inca un peste eliberat (nu in juvelnic). Mai stam cam o ora, mai prindem 1 sau 2 pesti, in acelasi loc. Gatul alb al vulturului pescar, dungile perfecte si gura cat o gaura de canal ale pestelui mi se tot repeta in minte. Abia astept sa vad pozele. "Asta a fost..." imi spun. Dau iar la manivela, urc barca si pornesc Tritonul dizalar. Ne oprim din nou la o cafea si la un senvis cu ou. Ajung acasa pe muzica romaneasca de data asta. Aveam un CD cu Anna Lesko, de care ma apucase un dor nebun. Parchez masina si ma grabesc sa vad pozele. Aparatul de urgenta, de 100 de dolari, cedase din cauza apei. Dar cardul pe care stiam ca sunt pozele, m-a salvat. In fotografii, pestele mi se pare mai mic. Fred ar cam trebui sa ia niste lectii de fotografie, sau sa fi scos eu pestele mult in fata, "Furtuna" style... Dar nu ma intereseaza, zambesc. Ma asez pe pat, in fata celor 3 valize care asteapta sa fie umplute. Imi pare bine ca am prins cel mai mare peste al lui Bush, eram fericit. Eram fericit si pentru ca asta se intampla cu o zi inainte ca cineva sa strige - "pasagerii pentru cursa Boston - Bucuresti sunt asteptati la poarta 14".

Imi plac si povestile care se termina cu "In ultima zi...". In ultima mea zi de peste ocean, am facut un pescuit pe cinste...

Amintiri din tari americane

Povestea din videoclip

Nu stiu ce mi-a venit, dar stiu ca azi mi-a venit cheful de a asculta si mai ales a vedea acest videoclip Bon Jovi. Ma fascina in copilarie povestea acestui videoclip. Un fost fotograf din armata SUA in Vietnam, in timpul razboiului s-a cuplat cu o vietnameza, frumoasa ce-i drept, insa era o prostituata. Dupa ani si ani a revenit in Vietnam si o cauta pe aceasta domnisoara pentru care mai simte inca ceva. O cauta in zona rau famata suprasaturata de bordeluri si curve, bea de suparare si niste localnici il bat. Se trezeste ingrijit de aceeasi tanara fata cu care se cuplase in trecut. Este de fapt fiica acelei prostituate cu care se culcase in timpul razboiului. Daca este fata lui, nu vom sti niciodata.

Ce rost mai are un videoclip fara poveste? Greu mai gasesti in ziua de azi povestea de dincolo de dans si versuri. Despre videoclipurile autohtone... sa fim seriosi. Efecte si abuz de calculatoare. Nu ne place. Si asta ne ocupa tot timpul.

E ca atunci cand...

E ca atunci cand te trezesti sechestrat intr-o cabina de WC dintr-un personal puturos. Numai ca acum ma trezesc captiv intre blocurile de beton murdar ale capitalei. Tot Bucurestiul pute. Ba a prostie, ba a lacomie, ba pur si simplu a jeg.
Atunci cand soarele apune si zice mersi c-a scapat sa mai priveasca, atunci cand greierii bolnavi de TBC incep sa cante ametiti, praful si putoarea de peste zi incep sa se aseze peste tot, pe asfalt, pe case, pe oameni. Noaptea, orasul vrea sa se odihneasca. Pasesc incet, cu mainile in buzunar, pe trotuarul umed. Coji de fistic imi trosnesc sub talpi. Simt un miros de patruped ud. Incepe sa ploua din nou. Prin fata mea izbucnesc doi pustani cu niste capace de Golf la brat. Aud o alarma de masina. O vitrina plina cu televizoare noi si second-hand tine loc de Multiplex pentru o mana de vagabonzi vrajiti de imaginea in miscare. Taxiurile fara somn trec unul dupa celalalt prin bezna noptii, ca o turma de oi plictisite. La umbra unui castan ofilit asteapta un “colorat” in geaca de piele si pantofi cu ciucuri. Fumeaza un Snagov. Gura-i fumega mai ceva ca o scrumiera. Opreste un taxi. Vantul misca frunzele prafuite si imi vad mai departe de drum. La marginea unei case darapanate, cu rufele puse la uscat in strada, intre o Dacie rablagita si un Trabant pe butuci, e petrecere mare. O haita de maidanezi, de zece ori mai numerosi ca lupii din Apuseni, cotrobaie prin gunoaiele cazute dintr-un tomberon rasturnat. Toata strada pute a pepeni putreziti, a oase sfartecate si a cafea cu aroma de curva. Parca din pamant, apar doi pustani cu mainile murdare de noroi : “Sefu, iti dau o fata frumoasa ?” Ma fac ca ploua si incerc sa opresc un taxi. Merg mai departe pe trotuarul intunecat. Aud o sirena de politie. Ma latra un caine. Langa o reclama cu o sticla unduita ca o femeie, pe banca rupta dintr-un refugiu de statie, rade in somn un batranel ponosit, cu barba neagra si prafuita, un adevarat Mos Craciun al strazilor. Ma invaluie un miros de vodca de 3 lei. Ploua mai incet acum. Un caine schiop se chinuie sa treaca strada cu o coaja de paine in gura. Ajung la Romana. Aici Bucurestiul parca incepe sa miroasa a Kenzo si Jack Daniel’s. La intrarea intr-un club de langa McDonald’s, cativa copii nocturni cer insistent niscaiva maruntis. Lumea iese pe rand. Cu mintea suprasaturata de harfe, cu ochelari de soare la 3 dimineata, cu blonda obosita la brat, smecherii de capitala ies si trec nepasatori printre mainile intinse catre ei. Se urca in SL-ul de 400 de magari si pleaca in viteza pe rosu, in timp ce politistii de la colt mananca floare si bostan. Si aici tomberoanele de gunoi sunt rascolite, cainii hamesiti si vitrinele inca poarta urmele unor fetze visatoare. Ba nu. Acelasi aer cu miros de saracie si jeg este peste tot, la fiecare metru pe care-l faci. Ce e aia Kenzo?
Muzica rasuna dintr-un BMW decapotabil si aurolacii jerpeliti motaie in somn prin canale, prin boscheti, prin scari de bloc. Intru in scara si urc treptele pline de chistoace de tigari. In fata usii, pe presul scuturat de maica-mea azi dimineata, sta un pusti murdar. Dardaie din cap pana-n picioare. Descult, ma priveste cu ochii mari si limpezi. Imi cere o tigara. Repede, imi indrept privirea in pamant, descui usa, fac un pas mare si intru in casa. Aud cheia invartindu-se in iala si o liniste asurzitoare imi sparge timpanele. O fiinta se foieste dupa usa.

Amintiri din clasa a 10-a

Viata e incerta ca un schimbator de Dacie

Rareori se intampla sa ne trezim in momente unice cand ni se intampla ceva ce ne schimba viata. Nu o sa spun care sunt acele momente. Fiecare le are pe ale lui si nu este corect sa impun eu ceva, momente din autogara plina de boschetari si oameni cu subwoofer integrat, un muncitoresc la 6 dimineata in Piata Mare sau 2 pene de roata. Astea sunt doar fragmente de momente. Intr-o dimineata. Si chiar daca nu ai inteles nimic din randurile astea, nu e nimic. Trebuie sa intelegi numai ceva - cand ajungi sa vezi care este prioritatea in viata ta, una singura, nu mai multe, poti spune ca traiesti pentru ceva.

Nina. Atat. Nina.

Ce atata Nina Cassian in sus si in jos? Trebuie sa explic.

Poeziile ei au ceva ce nu poate fi explicat, ceva ce nu se mai regaseste nicaieri, niciunde, la nimeni altul, la nimeni alta, la NIMENI. Cuvintele sunt intr-o ordine atat de fireasca, incat ajung sa-ti placa indiferent daca iubesti, urasti, plangi sau te uiti la "Familia Bundy". Nina Cassian este un artist de ikebana care foloseste cuvintele in locul florilor, un compozitor desavarsit cu silabe, in loc de note. Asa cum zicea "Verita Saga" - Nina Cassian nu se-asculta, se simte.

"Iti scriu aceasta a doua scrisoare intr-o odaie de lemn, si pretutindeni inscriptii, cu cerneala, cu creion chimic, cu varful cutitului, nume, date, privighetori, trenuri, chei. (Poti descuia un tren cu cheia si poti calca privighetoarea amortita pe sine si sa te iscalesti si sa pui data.) Mi-e frica. Dincolo de cadrul de lemn al ferestrei palpita maneca intunecata a bradului noptii; intr-o noapte, m-ai asteptat, era vara, pe pat asezasesi cartile mele. Cand am intrat, m-am vazut, poate ca nu trebuia sa inlocuiesc trupul meu de carti, de hartie, de lemn, cu trupul meu trecator, asa gandesc acum cand nu te iubesc"

"Daca ai incerca sa arunci in mine cu luni, cu marti, cu miercuri, luni, marti si miercuri ar ricosa si ar cadea la pamant fara sunet, joi si vineri nu ma pot rani, nu-mi pot lasa nici macar semnul ca o minuscula umbrela japoneza, al vaccinului, joi si vineri nu au putere, sambata nu are putere, duminica – nu stiu ce-nseamna duminica, - nu te iubesc"

"Stau acum si ma uit in oglinda. Pot intineri si imbatrani dupa plac. Daca vreau, pot sa seman cu un animal sau cu o planta, sau chiar cu desenul tehnic al unui aparat de zbor. Peste toate infatisarile mele ai curs odata tu ca o lava vulcanica, ba nu, n-am impietrit, dovada evenimentele din oglinda, anotimpurile ei contopite, mutatiile, si mai ales mana mea care ti-a sprijinit candva ochii sa nu cada din orbite, ca doua picaturi imense, si care scrie acum ca, iata, nu te iubesc”

"A saptea scrisoare ti-o scriu rezemata de un zid cenusiu. Imi amintesc gura ta oblica, imbratisarea cu care ma sugrumai, tot fastul acelei sali de bal in care erorile mele s-au indragostit una de alta, la prima vedere, faptul ca ai lasat clepsidra sa cada, ca, brusc, timpul m-a parasit, si-mi amintesc gestul cu care m-ai trimis la moarte. Stau rezemata de zidul unui tribunal , dar voi spune doar atat: nu te iubesc. Si voi spune din nou: nu te iubesc. Atat. Nu te iubesc. Nu te iubesc”

Scrisori

Sex under the biscuiti

Putin mai incoace de centru, pe strada Axinte Uricariul, vizavi de Spitalul Floreasca, zace in praful capitalei o carciuma cum nici in spoturile publicitare bulgaresti nu gasesti. Ii spune “Terasa berbec”. Daca as spune ca mancarea e ca la mama acasa, ca e curat de poti sa si adormi, as minti cu nesimtire. Mancare nu exista, iar cel ce bea un suc este privit imediat ca un suspect, un tradator… E genul de local in care nu trebuie sa-ti faci rezervare prin Internet sau telefon. Si nici vreo fusta de-o palma la care sa te holbezi flamand. Nu, nici V8-uri nu sunt parcate in fata. Doar un Trabant daramat doarme pe post de bodyguard la cativa metri de usa bodegii. Usa de lemn vopsita zgarcit scartaie prelung si se tranteste. Zavorul ruginit se clatina. Miroase a fum de Marasesti. Pasesc printre cojile de seminte uscate si ma duc la bar. Iau un Gambrinus, sa fiu de-al casei. Ma asez la o masa din colt, cu o fata arsa de tigari. Berea e rece. Aud o manea. Scaunul se clatina. Peretii carciumii sunt vopsiti in culorile tricolorului. Traiasca Funar! Pe fiecare perete zace uitat de vreme si napadit de “vilele” paianjenilor cate un portret maret de-a lu’ Nicu sau Leana. Gh. Dej zambeste prafuit “à coté” de Nicusor. Abia acum imi aduc aminte de generala. Vad stema tarii noastre de-alta data, cu grane aurii si tractoare cu servodirectie. Mai iau o bere.

La alta masa sta un pescar ponosit, cu adidasii legati cu sarma si maini negre de cautat rame. Langa el, un batranel cu traista goala a uitat sa cumpere paine. Astia n-au aer conditionat? Vine si un al treilea, tarandu-si picioarele cu greu din buda napadita de muste. Stau la o halba de vodca. Timpuri, vremuri, oameni… Ma duc si cer alta bere de la barul ultimului templu comunist. “Da’ vodca cat e?” Ma asez din nou si gust din suta de trei mii. Aud un sunet de vioara. Mi-e sete. Cineva imi schimba scrumiera. Se aglomereaza. De ce e cald? Berea ma racoreste si incep sa numar butoanele de la mobil. Cineva imi cere niste alune. Incep sa rad si ma scarpin in cot. Cine mi-a furat vodca? Cand am ajuns in Nemo? Iarasi canta David Guetta ? Mai trag o dusca. Si totusi viata are sens. Bingo! Soso a alunecat pe scara si s-a infipt intr-o masina de cusut… Ha! Ha! Bine mai e sa faci sex pe canapeaua asta catifelata...

Cojile de seminte imi trosnesc sub talpi. Scaunele se urca singure pe mese. Deschid usa si ies in strada inundata de bezna. Urlu cat ma tin puterile : “A murit Americanu’!…” Opresc un taxi. Ma doare capul. “Amor, amor, amooor…” Data viitoare trebuie sa fac rezervare din timp. Masina opreste in fata blocului incremenit in noapte. Incep sa rad ametit. Nu mai am bani. Oameni suntem, biscuiti mancam.

Amintiri din clasa a 10-a

4, 3, 2.

Ma refer la film. 4 luni, 3 saptamani si 2 zile. Un cacat de film. Si nu o spun la modul general, ci din punctul meu de vedere. Primul film de la care ies pe la mijloc de atata scarba. Poate din cauza asta ar trebui sa zic ca e fost bun - m-a scos din sala. Doua surori amarate care traiesc viata comunista de camin. Mai mult - una e insarcinata si avortul este interzis. Ce e de facut? Zeci de amanunte clasice ale comunismului scoase in evidenta mult prea strident de nenea Mungiu, exagerat chiar - goana dupa Kent, coada la alimentara, functionare ofuscate si cu curu-n sus, spaga clasica cu un pachet de tigari, o punga in loc de musama la avort, Dacia rosie... Atunci cand vezi, le observi mai bine. Cand te uiti la filmul asta stai si te intrebi daca a fost candva epoca aia comunista condusa de Ceausescu. Te gandesti ca este imposibil de trait asa cum fac cele doua fete din film - nimic nu este in regula, totul este jegos, bacovian si vechi. Dorinta lui Mungiu a vrut sa scoata un film de la care omul sa plece cu un gust amar in gura si in minte, fara insa a-i lasa nici cea mai mica urma de placere. Un film trebuie sa te lasa cu un sentiment de bucurie sau tristete. Sentimentele raman, gusturile amare trec repede. Nu mi-a placut. Nu mi-a placut filmul, actorii, povestea, nimic. Nu mi-a placut Matizul fabricat incepand cu 1999 din cadrul cu Dacia si doctorul futangiu, nu mi-au placut aparatele de aer conditionat de pe blocurile din anul '87. Poate sunt eu mai pretentios si mai subiectiv, dar, un film scufundat in culoarea gri facut prost nu ma satisface. Am vazut, vad si iubesc filmul 1984. Un film gri de la care te ridici, te asezi la masa cu un cappuccino si te gandesti la el, again and again...

Marea. Iarna.

Nimic nu e mai trist ca marea, iarna. Mereu am visat sa ma urc in masina, sa merg noaptea pana la Constanta, de fapt pana la Mamaia. Pe drum, sa ma opresc intr-o parcare din aia noua, fara lumini, de pe autostrada, sa ma usurez in timp ce ma uit la stele prin aburii care imi ies pe nas. Sa fie frig, sa fie gheata. Vreau sa ma asez pe malul inghetat, printre chistoacele de tigari de peste vara, printre algele uscate si capace de bere. Stiuletii de porumb nu mai sunt. Sa astept noaptea dimineata. Mereu mi-am spus ca trebuie sa vad rasaritul la mare, cum iese din apa inghetata. Sa te uiti in stanga si-n dreapta, sa nu fie nimeni. Sa te uiti la hotelurile din spatele tau. Nici o lumina. Nu as vrea sa ninga. Pentru ca nu as mai vedea soarele. Oare pestii se acopera cu plapuma? Pescarusii nu sunt calatori. Doar ei, eu, pescarii. Un rasarit la malul marii, iarna. Nisipul sa fie de beton; se inmoaie cand pui mana calda si devine galben. Scoici si melci. De ce nu mi se mai afunda picioarele in nisip? Merg ca pe asfalt. Iarna este cea mai mare hoata - a furat tot farmecul Marii. Ce poate fi mai trist decat marea iarna? Nimic. Chiar nimic. Nu.