Cad în genunchi şi-ţi mulţumesc, iubire, pentru aceste zilnice semnale şi voci ale mărinimiei tale cu care-mi umpli sufletu-n neştire.
Cad în genunchi şi-ţi mulţumesc, iubire, pentru înaltul pact ce ne uneşte. Timbrat de-a fericirii stea subţire, - şi-ţi mulţumesc şi pentru desnădejde.
Imi place la nebunie de Natalie Portman. De cand era o pustoaica nevinovata si pusa pe razbunari in Leon. Mathilda este unul din acele putine personaje feminine de care nu te mai saturi, la care mereu gasesti fete noi, zambete sau tipete pe care nu le stiai. Cand voi mai completa un oracol din'ala cu intrebari, o sa spun ca Natalie Portman este actrita mea preferata. Punct. Mi-a placut in Closer. A fost in Romania cand s-a filmat Cold Mountain. Dar in Star Wars Episode II nu mi-a placut. De ce asa de multe si stufoase costume au acoperit-o? Nu e corect.
Stiu. Cristina Ionescu a vrut sa aduca un omagiu unei secvente celebre din filmul ei preferat. Scriam eu ceva mai demult despre secventa epica din "Eyes wide shut". Nicole Kidman povesteste cum o data in viata a avut un moment de slabiciune pentru cineva, a privit in ochi un marinar oarecare, dintr-un restaurant oarecare, deajuns incat sa-si fi lasat sotul, familia, copiii, daca marinarul ar fi vrut-o. Asta a vrut sa dezvolte Cristina Ionescu. Dar nu a reusit.
"Dupa Ea". Un film pentru care nu-ti pare rau ca ai platit bilet. Dar nici bine. Inca de la inceput iti dai seama ca este un film format din mai multe secvente clasice, cu copii obraznici la masa care vor sa impresioneze, cu promisiunea pe care nu o poate face, cu personajul secundar care vrea sa profite si care, in final, nu are absolut nici un rost. Mai mult, actorii joaca excesiv de amator. Foarte amator. Cu avocatul la care venea doamna Ingrid ce s-a intamplat?
Un film despre care iti dai seama cum se termina destul de repede. O cabina de telefon, o bicicleta si un fotograf. Prea multe in comun, prea mare coincidenta. Dragostea vietii tale apare o singura data nene, nu sta sa se joace si sa se lase prinsa. Profiti bine, nu profiti, regreti. Cristina Ionescu nu cred ca a iubit niciodata. Ce e aia, sa iubesti pe cineva care vorbeste intr-o cabina de telefon Romtelecom, la stop la Opera? Dupa care, mai opreste si exact in dreptul geamului tau deschis. A inceput prost.
S-a terminat la fel. Dupa ce si-a bagat picioarele in locul de munca, familie si el insusi, de ce pana la urma s-a trezit, exact in momentul in care mai avea o clipa s-o cunoasca? "E filme domne, e film, ce vrei si tu?" Corect. Dar daca la final auzi aceste vorbe, inseamna ca un film e prost. Si le-am auzit. Si le voi mai repeta.
Septembrie parca este o luna predestinata nuntilor. Toti vor sa isi puna pirostriile in septembrie, nu mai gasesti restaurante sau biserici libere, floraresele se uita gales la tine daca ai cumva vreun papion camuflat pe sub tricou ca sa te stoarca de ultimii roni iar taximetristii in loc sa intrebe incotro, te intreaba la ce bodega. Am observat chestia asta mai ales noaptea, cand vrei sa te plimbi prin oras sau pur si simplu sa stai la un vin rosu (nefiert) intr-un club si sa bei cu 2 amici. Este plin de mirese furate. Pentru o ora sau mai mult, mireasa devine un obiect de troc, asemeni unei amfore cu vin pe care o dai la schimb pe doua butoaie de ulei. Nu prea imi place cuvantul urmator dar il folosesc: e tare Leim (lame) sa aduci mireasa furata in club. Este atat de banal si de uzual incat nu trebuie sa mai acorzi nici un gram de atentie - vine un baiat (hotul) imbracat mai acatari, la cravata, pantofi albi si transpirat, urmat de o fata cu rochie rosie, extensii de par si trandafir in piept, cameramanul in blugi, cu o camera veche de umar cu un bec montat pe ea si mireasa cu rochia suflecata. Leim. In seara nuntii, pentru mireasa mea, o sa angajez niste hoti profesionisti, care s-o faca sa se simta furata, nu scoasa in oras intr-o costumatie de moda veche. Aici vroiam sa ajung - nu este nimic mai trist decat sa vezi o mireasa care plange. Ba nu, mint. Mai este unul.
Nu doar dragostea, asa cum zicea Drumes. O forta nevazuta s-a transformat in dorinta de a asculta muzica lui Pavarotti, imediat dupa ce moartea lui a fost anuntata in presa. A trebuit sa moara, ca eu sa scot de pa DC melodiile lui Pavarotti, cea mai mare voce a tuturor timpurilor, si sa le ascult. Dar odata ce le ascult, descopar ca am pierdut. Am pierdut vreme multa fara sa acord atentie acestei voci si cantecelor sale. De ce dupa moarte vine dorinta de muzica celui decedat? Suntem de un egosim salbatic. Asa mi s-a intamplat si cand a murit Laura Stoica. Incepusem sa ascult "Un actor grabit". Nu ma mai opream. Si imi placea. Imi este rusine de mine insumi. Nu ar trebui sa gasim nimic frumos in moarte. Si totusi o facem.
Acum am vazut si eu scurtmetrajul lui Cristian Nemescu. Daca nu stiam ce se intampla citind pe alt blog, mi-ar fi placut. In afara de Marilena topless si de colega ei de munca in baie, nu am sesizat nimic atragator in film. O viata de Ferentari trasa de par. Manelele s-au schimbat cu Timbaland, rufele uscate la geam au fost inlocuite cu antene de la Digi TV iar garajele cu fiare, cartoane si gunoaie de mult nu mai sunt. Ba nu, glumesc... Acum au Logane. Un rahat de film care arata dorinta regizorului de a scoate la iveala adevarata imagine a strazii bucurestene plina de curve, jeg si maidanezi. De ce oare toti am devenit o mana de surogati arghezieni care scurmana in asflat dupa estetica uratului? Nu avem nevoie de asa ceva. Curvele s-au mutat pe Magheru. Filmul este o gluma pe care te astepti s-o vezi intr-o sala de asteptare la serviciul inmatriculari si radieri, cenzurat si fara sunet. Se poate oare sa gresesc? Nu ar fi prima oara. De ce m-ar mira, pe mine, cel care bea si face gratare pe bloc? Si asta pe Dorobanti, marele si stralucitorul Dorobanti.
Fiecare anotimp ne desparte pe unul de celalalt si ne-apropie de moarte. Vezi-le cum trec si se scutura, vezi-le, florile, spicele, frunzele, zapezile …
Iubirea noastra cea mare a ramas inchisa-n sarutare, de buzele noastre strivita, ca fluturele mort in crisalida.
Prea blanda-s cu noi! Am trait ca doi monstri pe spinarile tinere-ale anilor nostri. Din mierea lor, din gingasul lor stup, ne-am ingrasat la suflet si la trup si-acum taram greoi, bucata cu bucata, ceara suava-a casei de-altadata …
Nu, noi cei lasi n-ar trebui sa iubim ! Ne-nfricosam pe pamant si ametim pe-naltimi domesticim suferinta, o facem caine de curte, pentru speranta ni-s bataile inimii prea scurte … Vezi-le cum trec si se scutura, vezi-le, florile, spicele, frunzele, zapezile … Fiecare-anotimp ne desparte pe unul de celalalt - si ne-apropie de moarte.
Nina Cassian - Spectacol în aer liber, o monografie a dragostei
Pentru ca Nea Caisa era prea beat de atatea sute de Rrom, a uitat sa mai bage benzina din al sau bidon de 5 litri (PET) si generatorul de curent care alimenta toata carciuma s-a oprit, cu el, si muzica, si lumina, si stroboscoapele de pe ring.
Mereu este cate un dolofan care sta cu tine la masa. Pune feliile de salam una peste alta, le indoaie si infige furculita in ele. Nu bea fiindca a venit cu masina, asa ca danseaza pe scaun.
Wisky, Martini si Bailey's pe mese. Lumanari in forma de inimioara si scaune imbracate frumos, de parca ar fi prima lor zi de scoala. Boxa este exact langa mine.
Si nu canta Tiesto. Instrumentistii cu orga si acordeon, cateodata si cu vioara. Electronica. Solistul special are pantofi cu varful in sus, camasa creponata si lant de aur. Freza este decupata, parca desenata in zig-zag. Doua manele frumoase pentru miresica si pentru ginerica. Incepe cu "Da, nu te las, nu te las, nu te las..."
Mancare multa. La peste, adica la al doilea fel, ma satur. Urmeaza sarmale, friptura, tort, inghetata, cafea, ce-o mai fi. Am halit aperitivul si m-am umflat. Noroc cu rosia.
Popa, cel care canta cu suflet si patima la biserica (ginerele i-a facut revizia la masina), baga la wiskiane si la vermuturi in el de zici ca tinea post la apa si racoritoare.
Langa mine, sectoristul, care stia doar doua vorbe - PE SISTEM. Mama ce danseaza nevasta-mea pe sistem, mama ce crapi am prins pe sistem, mama ce pe sistem e telemeaua asta...
Sufletul petrecerii. Trebuie sa fie asa ceva la orice nunta. Mai exact, Viorel si cu Marius de la Funerarii. Da, fac servicii funerarii. Intr-o zi, mergeau cu TV-ul (masina de pompe funebre romaneasca, cum erau maxi-taxi-urile inainte de '90, cu numere vechi si cu prosop la oglinda. Neagra si nu porneste mereu din primele 10 incercari) in afara Bucurestiului, la o comanda. Sicriul era in spate. Lui Viorel i se face somn, asa ca, obisnuit cum era, se culca in sicriu, in spate. Pe drum, iau niste autostopisti. Le explica care e situatia, ca e un sicriu in spate, dar astia se urca. Mai tarziu, Viorel se scoala, pasagerii se sperie si sar din masina in mers. Marius la nunta a venit pregatit. Dupa biserica a baut o sticla de coniac. Inainte de sindrofie a traversat si a luat vreo 200 pentru warm-up. La nunta, au disparut cateva sticle de Bala. Dar a dansat de si-a tocit ciorapii si pantofii cu ciucuri. Ieseau aburi din el ca dintr-o locomotiva din vestul salbatic. Dar nu de lemne sau carbuni. De sudoare si alcool.
Cea mai frumoasa melodie pentru ginerica! Haide la dans, misca-te pe balans...
Am furat mireasa si m-am ales cu un schimb de cutie moca. Oricum trebuie s-o schimb. Inainte de friptura am dat plicul si am sters-o.
Dintr-o mie de printese, tu esti cea mai tare Fata care-mi place mie si imi da valoare...
Te iubesc, te iubesc, esti ca ochii mei Esti cea mai sucara dintr-o mie de femei.
Cad în genunchi şi-ţi mulţumesc, iubire,
Imi place la nebunie de Natalie Portman. De cand era o pustoaica nevinovata si pusa pe razbunari in Leon. Mathilda este unul din acele putine personaje feminine de care nu te mai saturi, la care mereu gasesti fete noi, zambete sau tipete pe care nu le stiai. Cand voi mai completa un oracol din'ala cu intrebari, o sa spun ca Natalie Portman este actrita mea preferata. Punct.
Stiu. Cristina Ionescu a vrut sa aduca un omagiu unei secvente celebre din filmul ei preferat. Scriam eu ceva mai demult despre secventa epica din "Eyes wide shut". Nicole Kidman povesteste cum o data in viata a avut un moment de slabiciune pentru cineva, a privit in ochi un marinar oarecare, dintr-un restaurant oarecare, deajuns incat sa-si fi lasat sotul, familia, copiii, daca marinarul ar fi vrut-o. Asta a vrut sa dezvolte Cristina Ionescu. Dar nu a reusit.
S-a terminat la fel. Dupa ce si-a bagat picioarele in locul de munca, familie si el insusi, de ce pana la urma s-a trezit, exact in momentul in care mai avea o clipa s-o cunoasca? "E filme domne, e film, ce vrei si tu?" Corect. Dar daca la final auzi aceste vorbe, inseamna ca un film e prost. Si le-am auzit. Si le voi mai repeta.
Septembrie parca este o luna predestinata nuntilor. Toti vor sa isi puna pirostriile in septembrie, nu mai gasesti restaurante sau biserici libere, floraresele se uita gales la tine daca ai cumva vreun papion camuflat pe sub tricou ca sa te stoarca de ultimii roni iar taximetristii in loc sa intrebe incotro, te intreaba la ce bodega. Am observat chestia asta mai ales noaptea, cand vrei sa te plimbi prin oras sau pur si simplu sa stai la un vin rosu (nefiert) intr-un club si sa bei cu 2 amici. Este plin de mirese furate. Pentru o ora sau mai mult, mireasa devine un obiect de troc, asemeni unei amfore cu vin pe care o dai la schimb pe doua butoaie de ulei. Nu prea imi place cuvantul urmator dar il folosesc: e tare Leim (lame) sa aduci mireasa furata in club. Este atat de banal si de uzual incat nu trebuie sa mai acorzi nici un gram de atentie - vine un baiat (hotul) imbracat mai acatari, la cravata, pantofi albi si transpirat, urmat de o fata cu rochie rosie, extensii de par si trandafir in piept, cameramanul in blugi, cu o camera veche de umar cu un bec montat pe ea si mireasa cu rochia suflecata. Leim. In seara nuntii, pentru mireasa mea, o sa angajez niste hoti profesionisti, care s-o faca sa se simta furata, nu scoasa in oras intr-o costumatie de moda veche. Aici vroiam sa ajung - nu este nimic mai trist decat sa vezi o mireasa care plange. Ba nu, mint. Mai este unul.
Nu doar dragostea, asa cum zicea Drumes. O forta nevazuta s-a transformat in dorinta de a asculta muzica lui Pavarotti, imediat dupa ce moartea lui a fost anuntata in presa. A trebuit sa moara, ca eu sa scot de pa DC melodiile lui Pavarotti, cea mai mare voce a tuturor timpurilor, si sa le ascult. Dar odata ce le ascult, descopar ca am pierdut. Am pierdut vreme multa fara sa acord atentie acestei voci si cantecelor sale. De ce dupa moarte vine dorinta de muzica celui decedat? Suntem de un egosim salbatic. Asa mi s-a intamplat si cand a murit Laura Stoica. Incepusem sa ascult "Un actor grabit". Nu ma mai opream. Si imi placea. Imi este rusine de mine insumi. Nu ar trebui sa gasim nimic frumos in moarte. Si totusi o facem.
Acum am vazut si eu scurtmetrajul lui Cristian Nemescu. Daca nu stiam ce se intampla citind pe alt blog, mi-ar fi placut. In afara de Marilena topless si de colega ei de munca in baie, nu am sesizat nimic atragator in film. O viata de Ferentari trasa de par. Manelele s-au schimbat cu Timbaland, rufele uscate la geam au fost inlocuite cu antene de la Digi TV iar garajele cu fiare, cartoane si gunoaie de mult nu mai sunt. Ba nu, glumesc... Acum au Logane. Un rahat de film care arata dorinta regizorului de a scoate la iveala adevarata imagine a strazii bucurestene plina de curve, jeg si maidanezi. De ce oare toti am devenit o mana de surogati arghezieni care scurmana in asflat dupa estetica uratului? Nu avem nevoie de asa ceva. Curvele s-au mutat pe Magheru. Filmul este o gluma pe care te astepti s-o vezi intr-o sala de asteptare la serviciul inmatriculari si radieri, cenzurat si fara sunet. Se poate oare sa gresesc? Nu ar fi prima oara. De ce m-ar mira, pe mine, cel care bea si face gratare pe bloc? Si asta pe Dorobanti, marele si stralucitorul Dorobanti.
