Friday, October 31, 2008
I hate weddings...
Nu. Nu mai vreau la nunti. Daca vreau sa dau bani ca sa dansez si sa beau, pot s-o fac si in Terminus. Planuri cu luni inainte, programari la coafor, costume, invitatii, cocarde si alte rahaturi cu nume dubioase. Intr-o noapte totul se termina si lumea uita. Uiti si tu sa le mai dai poze, totul se duce pe apa sambetei. Nici pentru tine nu se schimba prea multe. Doar ca esti mai sigur de relatia ta si ca nu orice prostie de cearta te poate pune in pericol. Acum esti asigurat! Fuck weddings... Parca era un film cu numele asta. Unul prost chiar. Nu-mi place cand vin chelnerii in sir indian, ca pe vremea comunistilor, sa-ti aduca mancarea, nu-mi place ca inca ridicam in slavi o bucata de carne, de ce p**a mea sa ii aduca mirelui mancarea primul? Primul dans, obiceiuri cu jartiera, cu buchetul, nici dracu nu mai stie ce inseamna toate astea. Iar turul meselor, cu alaiul de parinti si nasi, cand te pupa 16 persoane pe care nu le-ai vazut in viata ta, what the fuckkkk? Oamenilor, mai lasati naibii nuntile si bagati-va mintile in cap! Bine ca a mea a trecut...
Friday, May 02, 2008
Romanii de sub poduri
Balta ticsita de gunoaie si broaste ametite zace incremenita intre malurile de beton crapat de timp. La doi pasi de mine, printre plopii saraciti de toamna, doi maidanezi zgribuliti scormonesc intr-un tomberon rasturnat dupa ceva resturi de oase. In apa maloasa a lacului se reflecta o pereche de pescarusi emigrati de pe litoral. Miroase a peste stricat, a lemn ars si a hoit. Pasesc prin baltile de noroi de pe mal, indreptandu-ma spre coada lacului. Un pescar imbracat intr-o salopeta RADET scoate si arunca halaul la nesfarsit, in cautarea vreunui caras ratacit. Ajung sub sosea. Podul tremura din toate incheieturile, la fel ca un montagne-russe. Sub pod, intr-un semiintuneric de bar, sub o conducta ruginita si carpita stangace, locuiesc oamenii baltii. O mana de suflete care nu vor sa stie niciodata cat este ceasul. Nu au ora fixa de ajuns la serviciu si nici cursuri la care trebuie sa fie prezenti. Aici, sub podurile darapanate ale capitalei, i-am intalnit pe oamenii parasiti de vreme.
Love Story in “Oala”
Intre Calea Floreasca si strada Barbu Vacarescu, o mica baltoaca marginita de o ecluza dezafectata face legatura intre lacul Floreasca si lacul Tei. Pescarii din zona o numesc “Oala” inca de pe vremea lui Ceausescu. Pe malurile apei burdusite de gunoaie l-am cunoscut pe Saioc si pe familia lui.
Saioc, singurul nume pe care-l cunoaste, este un barbat de vreo 28-30 de ani. Nici el nu mai stie cu siguranta cati. Cica s-a nascut aici, in cartier, undeva pe strada Pepelea. Asa crede el si se mandreste cu asta, ca s-a nascut intr-o casa, si nu pe iarba sau pe pamantul rece, cum s-a nascut baiatul lui. De cand se stie locuieste sub podul peste care trece strada Vacarescu. Cu barba lui nerasa de cateva saptamani, cu parul incalcit si cu salopeta plina de noroi, Saioc arunca zi de zi halaul cu indemanare, scotand din cand in cand cate un oblete zvapaiat din apa cleioasa si poluata. Atunci cand ridica plasa si mai scapa cate un peste, pescarul incepe sa injure si bate in malul de beton cu bocancii sai plini de solzi. “-Inainte prindeam crapi de 4-5 kile. Era apa mai curata. O data am prins un salau de 5 kile. Venise unu’ si vroia sa mi-l cumpere cu o suta de mii, da’ nu l-am vandut ! L-am dus lu’ ala micu, ca tocmai se nascuse.” Saioc priveste apa lacului, isi ia punga cu peste si schimba locul. Imi cere o tigara. Imi spune ca e cu o fata, Eliza, de cand lumea. Nu au fost niciodata la biserica, dar el spune ca sunt casatoriti. Acum trei ani s-a nascut Laurentiu. “-Eu eram la Fundeni, la santier, stateam in baraca. Vara, cand am venit, am aflat ca a nascut in iarba, sub corcodusii aia, ii vezi ?”
Ploaia vine nechemata si apa incepe sa se tulbure. Vantul scutura ultimele frunze ale plopilor si Saioc se pune sa-si stranga halaul peticit. Isi baga punga cu pesti in san si o ia spre casa. Il urmez incet, prin plaja nesfarsita de sticle de plastic si carpe murdare. Imi spune ca-l mai ajuta pescarii batrani cu ceva bani si haine mai vechi. Atunci cand da norocul peste el si prinde vreun ciortan mai rasarit, il vinde imediat in Obor si mai face un ban de paine si tigari. “-Vara mai e cum mai e, da’ iarna e jale mare ! Noroc cu teava asta de apa calda, ca am fi crapat demult !” Saioc se opreste sub pod, la umbra unui perete mazgalit cu graffiti, pe care se scurge apa din sosea. Sub conducta groasa, din care ies aburi pe ici pe colo, zace in liniste o bojdeuca improvizata din cutii de carton si placaj gaurit. De dupa o perdea ce tine loc de usa, rasare un pustan de vreo trei ani. Imbracat cu un sacou albastru, prafuit, ce il taraste prin pamant, baietasul se indreapta spre mine. O caciula mare, ca de cioban, ii acopera ochii. Deodata, podul se zguduie si se cutremura prelung. A trecut 5-ul. Saioc se apleaca pe malul apei si incepe sa curete maruntisul prins cu atata truda. Se pregateste de cina. Din casuta de carton iese si o fata tanara, de vreo 22 de ani, pesemne Eliza, nevasta lui Saioc. Fata e bruneta, cu un ten alb, curata si cu ochii limpezi. Nu e tiganca. Imbracata gros, cu o pufoaica mancata de molii, Eliza incepe sa faca focul cu niste bucati de carton. Toata lumea isi vede de treaba. Nimeni nu ma observa. Parca am devenit invizibil. Numai pustanul de 3 ani ma baga in seama. Laurentiu, baiatul lui Saioc, isi da la o parte caciula, sa poata vedea. Cu ochii sai minuscului, de un albastru clar, copilul ma priveste zambind, in timp ce imi intinde palma murdara. Ma caut in buzunare. Nu gasesc nici o bomboana pierduta pe acolo si ii dau un pachet de guma. Copilul imi intoarce spatele si isi taraste cu greu picioarele inapoi in adapostul de carton. Saioc duce pestele la foc, se sterge pe salopeta si zambeste. O saruta pe Eliza si se asaza unul langa celalalt sub conducta ruginita. Vantul devine intepator si fumul obletilor prajiti se strecoara printre picaturile burnitei de toamna. Timpul sta in loc.
Copiii ploii
“In Lacul asta nu mai e nici un peste ! Mai multi pesti gasesti in canale, sub Dambovita !” imi spune un pustan de vreo 12 ani pe care l-am intalnit langa podul de cale ferata de peste lacul Fundeni. Pe malul acestui lac, in afara de umbre de caini maidanezi si vrabii plictisite, intalnesti razlet cativa pescari cu halaul ori tarbocul, in cautarea pestisorului de aur, de argint, de tabla, ce-o fi… Cand se lasa seara, odata cu greierii inghetati de amurgul tomnatic, lacul devine pustiu, dar sub podul de la Fundeni incep sa se stranga copiii ploii. Aici este doar o alta “reduta” locuita de acele fiinte pe care le dispretuim si le injuram cand dau sa ne spele parbrizele jegoase. Podul de la Fundeni este Casa copiilor strazii din cartier. Asta-seara au aparut zece suflete, cu varste cuprinse intre 7 si 19 ani – sapte baieti si trei fete. Ca in orice trib organizat, un pustan mai rasarit, descult si in pijama, este seful. “-Spalam geamuri, mai mergem pe la stopuri si cerem bani, la piata, aici, da’ lumea nu da bani. Unii isi ia tigari sau aurolac. Eu imi iau paine si parizer de la alimentara ! Noaptea ne strangem aici si mai jucam un barbut pe zece mii sau pe sandvisuri, mai radem…” Copiii de sub pod nu au casa – aceiasi vesnici locuitori ai Harlem-ului bucurestean. Nu-si cunosc parintii si nici numele adevarat. Unul mai maruntel, pe care ceilalti il numesc Bebe, schiop, tuns chilug si cu ochiul vanat, spune ca a stat o vreme buna la casa de copii, langa televiziune. A plecat. Nu stie nici acum de ce. De vreo 3 luni locuieste cu gasca din Fundeni aici, sub acoperisul de beton patat de igrasie. Unii spun ca vor la scoala, sa invete si sa dea bacul. Altii vor doar sa vada Matrix si sa isi faca abonamente la Internet Café-uri. Dar cei mai multi spun ca le este bine aici, atat cat pot ei defini cuvantul “bine”. “-Mai vin drogatii cateodata, seara, si ne gonesc de sub pod, ca vor sa stea ei. Cand venim, gasim multe seringi si ace, da’ le aruncam imediat in apa ! Cu politia nu avem treaba. Pe la stop mai ne fac semn sa disparem, da’ nu ne bat. Aici, sub pod, e bine, ca avem apa la cismea si canalele sunt calde. Noaptea, mai ne fura mancarea cainii si ne trezim ca n-avem ce manca inainte sa plecam pe strada”.
Copiii se duc in fiecare zi la treaba lor, traind de pe o zi pe alta din mila trecatorilor grabiti. Fie ca ploua cu nemiluita, sau ca acul termometrului este sub 0º, pustanii strazii pleaca care-ncotro, fie desculti si cu mainile intinse, fie cu sortul la brau si cu spalatorul de geamuri in mana, sperand intr-o zi mai buna ca cea care tocmai a trecut. Orice s-ar intampla, ei se intorc odata cu lasarea serii in culcusul lor de pături si carton se sub pod.“-Cine e presedinte? Iliescu, ca scrie la noi pe zid, sub pod. Da’ prim-ministru? Cine-i ala? Ai o tigara?”
Pe aripile rậului
O casa din chirpici, un acoperis multicolor si un gard cu vopsea verde, napadit de iedere uscata. Un drum noroios, cu urme de copite, serpuieste printre casele de pe malul raului Colentina, sub podul peste care trece tramvaiul 21. Duce la casa lui Nea Costache. Un batranel ponosit, cu parul si barba alba, cu un palton tocit si galosi in picioare, un adevarat Mos Craciun de cartier, sade pe o banca putreda, in fata casei sale darapanate. Langa el, intr-un carucior fara roti, bine infofolita, doarme nepoata lui, Aurica, in varsta de 2 ani. Pe jos, in noroi, zace un cap de papusa. In amestecul de miros de Mc Donald’s si stiuleti arsi, batranelul cu suflet de copil isi incepe povestea.“-Cand a murit Aurel, nora-mea a lasat-o pe asta mica aici, de Paste, si de atunci nu am mai auzit de ea. Parca vad ca s-a dus prin alde Iran sau Turcia sa danseze pe mese ! Da’ ma descurc eu cu ea. O s-o dau la scoala, sa faca ceva in viata. Noroc cu pensia asta de veteran, ca nu stiu ce se alegea de noi ! Mai ma duc pe la biserici, sambata si Duminica, la Casin sau Elefterie, mai aduc ceva de mancare. O las pe asta mica la vecini. Dupa-amiaza, o luam si ne plimbam pe malul apei, dar acum e mult gunoi si caini vagabonzi. Mai bine stau in fata casei, ca Moromete !” Batranul rade incet si casca. Fetita din carucior, imbujorata de frig, doarme in linistea serii, in timp ce masinile alearga peste podul Colentina. Se aude o manea in departare si stelele incep sa apara dintre norii suprasaturati de ploaie. Banca scartaie si luminile se aprind una cate una pe ulita din capitala. Nea Costache tuseste prelung si incepe sa-si aduca aminte de trecut. “-Cand aveam vreo 8-9 ani, am plecat in excursie, cu scoala, la munte. Doua saptamani am mancat in fiecare zi numai supa de urzici; ma saturasem ! In ultima zi, ne-au dat aia cate un biscuite si o ciocolata. Dar nu le-am mancat. Le-am dus acasa, la mama. De, ce sa-i faci? Asa e viata, taica : tineretea e scurta si frumoasa, batranetea e lunga si urata…” Batranelul ofteaza si adoarme in fata casei zambind, cu mainile in buzunar. Frigul toamnei crapa pietrele si manelele urla in nocturna. Timpul sta in loc.
In timp ce un oras indiferent se duce la serviciu si se intoarce la timp pentru cina calda, in timp ce Mertanele de 3 miliarde alearga spre cluburile din centru, in timp ce vedetele se gandesc cate milioane sa mai cheltuiasca saptamana asta la solar, undeva, in Bucuresti, acolo unde ploaia urla si vantul canta, timpul incremeneste in loc. Intr-un peisaj de pacura si munti de gunoaie printre care se imperecheaza cainii, ca sobolanii, acolo unde miroase a capete de peste si dovleci putreziti, acolo, chiar langa noi, traiesc suflete cu lacrimi si amintiri, zambete si vanatai. Cum sa le spun ca si eu am inima de roman?
Amintiri din clasa a 10-a
Love Story in “Oala”
Intre Calea Floreasca si strada Barbu Vacarescu, o mica baltoaca marginita de o ecluza dezafectata face legatura intre lacul Floreasca si lacul Tei. Pescarii din zona o numesc “Oala” inca de pe vremea lui Ceausescu. Pe malurile apei burdusite de gunoaie l-am cunoscut pe Saioc si pe familia lui.
Saioc, singurul nume pe care-l cunoaste, este un barbat de vreo 28-30 de ani. Nici el nu mai stie cu siguranta cati. Cica s-a nascut aici, in cartier, undeva pe strada Pepelea. Asa crede el si se mandreste cu asta, ca s-a nascut intr-o casa, si nu pe iarba sau pe pamantul rece, cum s-a nascut baiatul lui. De cand se stie locuieste sub podul peste care trece strada Vacarescu. Cu barba lui nerasa de cateva saptamani, cu parul incalcit si cu salopeta plina de noroi, Saioc arunca zi de zi halaul cu indemanare, scotand din cand in cand cate un oblete zvapaiat din apa cleioasa si poluata. Atunci cand ridica plasa si mai scapa cate un peste, pescarul incepe sa injure si bate in malul de beton cu bocancii sai plini de solzi. “-Inainte prindeam crapi de 4-5 kile. Era apa mai curata. O data am prins un salau de 5 kile. Venise unu’ si vroia sa mi-l cumpere cu o suta de mii, da’ nu l-am vandut ! L-am dus lu’ ala micu, ca tocmai se nascuse.” Saioc priveste apa lacului, isi ia punga cu peste si schimba locul. Imi cere o tigara. Imi spune ca e cu o fata, Eliza, de cand lumea. Nu au fost niciodata la biserica, dar el spune ca sunt casatoriti. Acum trei ani s-a nascut Laurentiu. “-Eu eram la Fundeni, la santier, stateam in baraca. Vara, cand am venit, am aflat ca a nascut in iarba, sub corcodusii aia, ii vezi ?”
Ploaia vine nechemata si apa incepe sa se tulbure. Vantul scutura ultimele frunze ale plopilor si Saioc se pune sa-si stranga halaul peticit. Isi baga punga cu pesti in san si o ia spre casa. Il urmez incet, prin plaja nesfarsita de sticle de plastic si carpe murdare. Imi spune ca-l mai ajuta pescarii batrani cu ceva bani si haine mai vechi. Atunci cand da norocul peste el si prinde vreun ciortan mai rasarit, il vinde imediat in Obor si mai face un ban de paine si tigari. “-Vara mai e cum mai e, da’ iarna e jale mare ! Noroc cu teava asta de apa calda, ca am fi crapat demult !” Saioc se opreste sub pod, la umbra unui perete mazgalit cu graffiti, pe care se scurge apa din sosea. Sub conducta groasa, din care ies aburi pe ici pe colo, zace in liniste o bojdeuca improvizata din cutii de carton si placaj gaurit. De dupa o perdea ce tine loc de usa, rasare un pustan de vreo trei ani. Imbracat cu un sacou albastru, prafuit, ce il taraste prin pamant, baietasul se indreapta spre mine. O caciula mare, ca de cioban, ii acopera ochii. Deodata, podul se zguduie si se cutremura prelung. A trecut 5-ul. Saioc se apleaca pe malul apei si incepe sa curete maruntisul prins cu atata truda. Se pregateste de cina. Din casuta de carton iese si o fata tanara, de vreo 22 de ani, pesemne Eliza, nevasta lui Saioc. Fata e bruneta, cu un ten alb, curata si cu ochii limpezi. Nu e tiganca. Imbracata gros, cu o pufoaica mancata de molii, Eliza incepe sa faca focul cu niste bucati de carton. Toata lumea isi vede de treaba. Nimeni nu ma observa. Parca am devenit invizibil. Numai pustanul de 3 ani ma baga in seama. Laurentiu, baiatul lui Saioc, isi da la o parte caciula, sa poata vedea. Cu ochii sai minuscului, de un albastru clar, copilul ma priveste zambind, in timp ce imi intinde palma murdara. Ma caut in buzunare. Nu gasesc nici o bomboana pierduta pe acolo si ii dau un pachet de guma. Copilul imi intoarce spatele si isi taraste cu greu picioarele inapoi in adapostul de carton. Saioc duce pestele la foc, se sterge pe salopeta si zambeste. O saruta pe Eliza si se asaza unul langa celalalt sub conducta ruginita. Vantul devine intepator si fumul obletilor prajiti se strecoara printre picaturile burnitei de toamna. Timpul sta in loc.
Copiii ploii
“In Lacul asta nu mai e nici un peste ! Mai multi pesti gasesti in canale, sub Dambovita !” imi spune un pustan de vreo 12 ani pe care l-am intalnit langa podul de cale ferata de peste lacul Fundeni. Pe malul acestui lac, in afara de umbre de caini maidanezi si vrabii plictisite, intalnesti razlet cativa pescari cu halaul ori tarbocul, in cautarea pestisorului de aur, de argint, de tabla, ce-o fi… Cand se lasa seara, odata cu greierii inghetati de amurgul tomnatic, lacul devine pustiu, dar sub podul de la Fundeni incep sa se stranga copiii ploii. Aici este doar o alta “reduta” locuita de acele fiinte pe care le dispretuim si le injuram cand dau sa ne spele parbrizele jegoase. Podul de la Fundeni este Casa copiilor strazii din cartier. Asta-seara au aparut zece suflete, cu varste cuprinse intre 7 si 19 ani – sapte baieti si trei fete. Ca in orice trib organizat, un pustan mai rasarit, descult si in pijama, este seful. “-Spalam geamuri, mai mergem pe la stopuri si cerem bani, la piata, aici, da’ lumea nu da bani. Unii isi ia tigari sau aurolac. Eu imi iau paine si parizer de la alimentara ! Noaptea ne strangem aici si mai jucam un barbut pe zece mii sau pe sandvisuri, mai radem…” Copiii de sub pod nu au casa – aceiasi vesnici locuitori ai Harlem-ului bucurestean. Nu-si cunosc parintii si nici numele adevarat. Unul mai maruntel, pe care ceilalti il numesc Bebe, schiop, tuns chilug si cu ochiul vanat, spune ca a stat o vreme buna la casa de copii, langa televiziune. A plecat. Nu stie nici acum de ce. De vreo 3 luni locuieste cu gasca din Fundeni aici, sub acoperisul de beton patat de igrasie. Unii spun ca vor la scoala, sa invete si sa dea bacul. Altii vor doar sa vada Matrix si sa isi faca abonamente la Internet Café-uri. Dar cei mai multi spun ca le este bine aici, atat cat pot ei defini cuvantul “bine”. “-Mai vin drogatii cateodata, seara, si ne gonesc de sub pod, ca vor sa stea ei. Cand venim, gasim multe seringi si ace, da’ le aruncam imediat in apa ! Cu politia nu avem treaba. Pe la stop mai ne fac semn sa disparem, da’ nu ne bat. Aici, sub pod, e bine, ca avem apa la cismea si canalele sunt calde. Noaptea, mai ne fura mancarea cainii si ne trezim ca n-avem ce manca inainte sa plecam pe strada”.
Copiii se duc in fiecare zi la treaba lor, traind de pe o zi pe alta din mila trecatorilor grabiti. Fie ca ploua cu nemiluita, sau ca acul termometrului este sub 0º, pustanii strazii pleaca care-ncotro, fie desculti si cu mainile intinse, fie cu sortul la brau si cu spalatorul de geamuri in mana, sperand intr-o zi mai buna ca cea care tocmai a trecut. Orice s-ar intampla, ei se intorc odata cu lasarea serii in culcusul lor de pături si carton se sub pod.“-Cine e presedinte? Iliescu, ca scrie la noi pe zid, sub pod. Da’ prim-ministru? Cine-i ala? Ai o tigara?”
Pe aripile rậului
O casa din chirpici, un acoperis multicolor si un gard cu vopsea verde, napadit de iedere uscata. Un drum noroios, cu urme de copite, serpuieste printre casele de pe malul raului Colentina, sub podul peste care trece tramvaiul 21. Duce la casa lui Nea Costache. Un batranel ponosit, cu parul si barba alba, cu un palton tocit si galosi in picioare, un adevarat Mos Craciun de cartier, sade pe o banca putreda, in fata casei sale darapanate. Langa el, intr-un carucior fara roti, bine infofolita, doarme nepoata lui, Aurica, in varsta de 2 ani. Pe jos, in noroi, zace un cap de papusa. In amestecul de miros de Mc Donald’s si stiuleti arsi, batranelul cu suflet de copil isi incepe povestea.“-Cand a murit Aurel, nora-mea a lasat-o pe asta mica aici, de Paste, si de atunci nu am mai auzit de ea. Parca vad ca s-a dus prin alde Iran sau Turcia sa danseze pe mese ! Da’ ma descurc eu cu ea. O s-o dau la scoala, sa faca ceva in viata. Noroc cu pensia asta de veteran, ca nu stiu ce se alegea de noi ! Mai ma duc pe la biserici, sambata si Duminica, la Casin sau Elefterie, mai aduc ceva de mancare. O las pe asta mica la vecini. Dupa-amiaza, o luam si ne plimbam pe malul apei, dar acum e mult gunoi si caini vagabonzi. Mai bine stau in fata casei, ca Moromete !” Batranul rade incet si casca. Fetita din carucior, imbujorata de frig, doarme in linistea serii, in timp ce masinile alearga peste podul Colentina. Se aude o manea in departare si stelele incep sa apara dintre norii suprasaturati de ploaie. Banca scartaie si luminile se aprind una cate una pe ulita din capitala. Nea Costache tuseste prelung si incepe sa-si aduca aminte de trecut. “-Cand aveam vreo 8-9 ani, am plecat in excursie, cu scoala, la munte. Doua saptamani am mancat in fiecare zi numai supa de urzici; ma saturasem ! In ultima zi, ne-au dat aia cate un biscuite si o ciocolata. Dar nu le-am mancat. Le-am dus acasa, la mama. De, ce sa-i faci? Asa e viata, taica : tineretea e scurta si frumoasa, batranetea e lunga si urata…” Batranelul ofteaza si adoarme in fata casei zambind, cu mainile in buzunar. Frigul toamnei crapa pietrele si manelele urla in nocturna. Timpul sta in loc.
In timp ce un oras indiferent se duce la serviciu si se intoarce la timp pentru cina calda, in timp ce Mertanele de 3 miliarde alearga spre cluburile din centru, in timp ce vedetele se gandesc cate milioane sa mai cheltuiasca saptamana asta la solar, undeva, in Bucuresti, acolo unde ploaia urla si vantul canta, timpul incremeneste in loc. Intr-un peisaj de pacura si munti de gunoaie printre care se imperecheaza cainii, ca sobolanii, acolo unde miroase a capete de peste si dovleci putreziti, acolo, chiar langa noi, traiesc suflete cu lacrimi si amintiri, zambete si vanatai. Cum sa le spun ca si eu am inima de roman?
Amintiri din clasa a 10-a
Monday, January 28, 2008
The last Striper...
Ma culcasem tarziu, bucuros ca am cu cine sa vorbesc romaneste. In afara de o Timisoreana si de-o shaorma, de asta imi era tare dor - sa vorbesc romaneste. Dar bausem perla chiuvetei, adica Budweisser, asa ca nu aveam nici pe dracu. Si la ora 6 eram deja treaz, apasand pedala F-ului cu 6 roti impins de 360 de magari bautori de motorina. Barca ma urmarea calare peste peridoc si vedeam in oglinda cum falfaie un Zuri, nea Yo-Zuri, scapat din al sau loc. Din Camden pana in Thomaston am facut vreo 45 de minute, cu tot cu oprirea la cafea tare si gogoasa. Pe strazile pustii doar Fordul cu barca in lesa, carandu-ne pe mine si pe Fred, manuitorul de sticle, motaind printre cafele si muzica "cantri". Si un raton facut ciulama de masini.
Dau la manivela si barca se pune pe apa linistita si plina de plutele curselor de homari. Vreo 4 Logane japoneze inghesuite in motorul de 250 de cai se pun pe treaba si ne punem in miscare. Nu m-am mai tuns de vreo 10 luni. Aratam ca un punkist dezordonat la freza. Cu 45 de mile la ora, pe o ploaie torentiala care a inceput din senin, cu ochelarii uitati acasa, printre caucioace, ciorapi si un ceas pe noptiera, am ajuns dupa vreo 30 de minute la locul de adunat momeala. Mai exact, taparinele ne aduc in barca cate 3-4 macrouri de dimensiunea stiucilor pe care le gasesti in hala Obor. Adica 25, 30 cm. Este momeala care nu da rateuri la pescuitul bibanului dungat. Dungat, biban dungat, era tinta noastra de astazi.
Prindem 20 de bucati de uleiosi grasi si apetisanti si o luam din loc. Fericire mare, mergem cu vantul din spate. Acum chiar vedeam pe unde merg. Oprim din cand in cand japonezul si pescuim in deriva. Un plumb culisant, fir textil, un carlig 0/1, un macrou viu prins de buze, un Lamiglas de 2.20 si un Penn Spin Fisher. Langa mal, pe langa pietre. In primele 3 locuri, nimic. Pierdem numai cativa pesti-momeala care nu prea aveau chef sa pupe carligul frantuzeste. Ne intoarcem spre port, trecem pe sub pod si alegem un loc cu apa mai rapida, locul fiind mai ingust. Tin motorul la relanti, cat sa inaintam. Fred ma trage de maneca si-mi arata ceva ce nu voi putea uita niciodata. Un foarte rar Bold Eagle (sau Fish Eagle) cu gatul alb si ciocul portocaliu, care de obicei nu indrazneste sa se apropie de vreun homo (sapiens), zbura lasciv pe contrasens, lasandu-ne cu gura cascata in timp ce trecea pe langa noi ca si cum nu am fi acolo. Fred zambeste - "trebuie sa fie un semn bun" zice, si baga minciogul dupa un macrou. Din nou in deriva, din nou cu macroul la apa. A doua aruncare, primul stripe-bass. Mititel, cam pe la 3 kile. Dar bataios nevoie mare. Un drill cu un dungat poate fi comparat la noi poate doar cu avatul mare, care face zig-zaguri spre apa adanca. Dar firul textil isi spune cuvantul, la fel si batul rigid. Fred prinde inca unul si ma apuc sa-l fotografiez cu pseudo-aparatul foto. Ca fraierul, am uitat scula mai serioasa acasa. Oricum, la ce ploaie a urmat, nu mi-a parut rau. Fred scoate Striperul din apa cu mana si macroul accidentat de soarta ii atarna din gura. La atac si marimea gurii, striperul se aseamana poate cu stiuca, are o gura cat un trombon, gata sa aspire orice. Poze si inapoi la apa. Niciunul din noi nu a venit sa plece acasa cu traista mai plina, doar cu mintea mai implinita. Facem vreo 15-20 de drumuri cu barca in amonte si coboram in deriva pe o distanta de vreo 80 de metri. Mai prindem vreo 4 bucati, cam la aceleasi dimensiuni, intre 2 si 3 kile.
Roman cu initiativa, scot GLX-ul pe care am dat jumatate din ultimul salariu si bag o naluca moale, un jerk bait Zoom Fluke transparent, cu glitter de vreo 15 cm. Imi plac povestile pescaresti care incep cu "La prima lansare..." Asa si eu. La prima lansare cu artificiala, trece metroul si imi loveste din adancuri. Clar e ceva mai mare, lanseta se indoaie si textilul fuge de pe tambur. Nu avem minciog, avem doar manusi. Cand iese la suprafata dungatul, Fred incepe sa urle. Dar de bine! Il vad si eu, obosit, cum parcheaza langa barca. Cu mainile inmanusate, companionul il aduce la bord. Ne apropiem de stanci cu barca, dar cui ii mai pasa? Prinsesem cel mai mare Striper de pe meleaguri americane, si-l prinsesem la twister! Nu l-am cantarit pe tovarashu, dar amandoi am apreciat ca avea pe la 20-22 de pounds, adica vreo 10 kile, cam asa ceva. Un striper poate ajunge si la 20-25 de kile, dar foarte rar, cei mai intalniti fiind cei de 3-4 kile. Dar faptul ca de atatea ori de cat am fost la pescuit, in aceleasi ape sarate din golful Thomaston, nu mai vazusem un asemenea exemplar bine facut, m-a facut tare fericit. Asta, si inca ceva. Poze din nou pe ploaia torentiala, inca un peste eliberat (nu in juvelnic). Mai stam cam o ora, mai prindem 1 sau 2 pesti, in acelasi loc. Gatul alb al vulturului pescar, dungile perfecte si gura cat o gaura de canal ale pestelui mi se tot repeta in minte. Abia astept sa vad pozele. "Asta a fost..." imi spun. Dau iar la manivela, urc barca si pornesc Tritonul dizalar. Ne oprim din nou la o cafea si la un senvis cu ou. Ajung acasa pe muzica romaneasca de data asta. Aveam un CD cu Anna Lesko, de care ma apucase un dor nebun. Parchez masina si ma grabesc sa vad pozele. Aparatul de urgenta, de 100 de dolari, cedase din cauza apei. Dar cardul pe care stiam ca sunt pozele, m-a salvat. In fotografii, pestele mi se pare mai mic. Fred ar cam trebui sa ia niste lectii de fotografie, sau sa fi scos eu pestele mult in fata, "Furtuna" style... Dar nu ma intereseaza, zambesc. Ma asez pe pat, in fata celor 3 valize care asteapta sa fie umplute. Imi pare bine ca am prins cel mai mare peste al lui Bush, eram fericit. Eram fericit si pentru ca asta se intampla cu o zi inainte ca cineva sa strige - "pasagerii pentru cursa Boston - Bucuresti sunt asteptati la poarta 14".
Imi plac si povestile care se termina cu "In ultima zi...". In ultima mea zi de peste ocean, am facut un pescuit pe cinste...
Amintiri din tari americane
Dau la manivela si barca se pune pe apa linistita si plina de plutele curselor de homari. Vreo 4 Logane japoneze inghesuite in motorul de 250 de cai se pun pe treaba si ne punem in miscare. Nu m-am mai tuns de vreo 10 luni. Aratam ca un punkist dezordonat la freza. Cu 45 de mile la ora, pe o ploaie torentiala care a inceput din senin, cu ochelarii uitati acasa, printre caucioace, ciorapi si un ceas pe noptiera, am ajuns dupa vreo 30 de minute la locul de adunat momeala. Mai exact, taparinele ne aduc in barca cate 3-4 macrouri de dimensiunea stiucilor pe care le gasesti in hala Obor. Adica 25, 30 cm. Este momeala care nu da rateuri la pescuitul bibanului dungat. Dungat, biban dungat, era tinta noastra de astazi.
Prindem 20 de bucati de uleiosi grasi si apetisanti si o luam din loc. Fericire mare, mergem cu vantul din spate. Acum chiar vedeam pe unde merg. Oprim din cand in cand japonezul si pescuim in deriva. Un plumb culisant, fir textil, un carlig 0/1, un macrou viu prins de buze, un Lamiglas de 2.20 si un Penn Spin Fisher. Langa mal, pe langa pietre. In primele 3 locuri, nimic. Pierdem numai cativa pesti-momeala care nu prea aveau chef sa pupe carligul frantuzeste. Ne intoarcem spre port, trecem pe sub pod si alegem un loc cu apa mai rapida, locul fiind mai ingust. Tin motorul la relanti, cat sa inaintam. Fred ma trage de maneca si-mi arata ceva ce nu voi putea uita niciodata. Un foarte rar Bold Eagle (sau Fish Eagle) cu gatul alb si ciocul portocaliu, care de obicei nu indrazneste sa se apropie de vreun homo (sapiens), zbura lasciv pe contrasens, lasandu-ne cu gura cascata in timp ce trecea pe langa noi ca si cum nu am fi acolo. Fred zambeste - "trebuie sa fie un semn bun" zice, si baga minciogul dupa un macrou. Din nou in deriva, din nou cu macroul la apa. A doua aruncare, primul stripe-bass. Mititel, cam pe la 3 kile. Dar bataios nevoie mare. Un drill cu un dungat poate fi comparat la noi poate doar cu avatul mare, care face zig-zaguri spre apa adanca. Dar firul textil isi spune cuvantul, la fel si batul rigid. Fred prinde inca unul si ma apuc sa-l fotografiez cu pseudo-aparatul foto. Ca fraierul, am uitat scula mai serioasa acasa. Oricum, la ce ploaie a urmat, nu mi-a parut rau. Fred scoate Striperul din apa cu mana si macroul accidentat de soarta ii atarna din gura. La atac si marimea gurii, striperul se aseamana poate cu stiuca, are o gura cat un trombon, gata sa aspire orice. Poze si inapoi la apa. Niciunul din noi nu a venit sa plece acasa cu traista mai plina, doar cu mintea mai implinita. Facem vreo 15-20 de drumuri cu barca in amonte si coboram in deriva pe o distanta de vreo 80 de metri. Mai prindem vreo 4 bucati, cam la aceleasi dimensiuni, intre 2 si 3 kile.
Roman cu initiativa, scot GLX-ul pe care am dat jumatate din ultimul salariu si bag o naluca moale, un jerk bait Zoom Fluke transparent, cu glitter de vreo 15 cm. Imi plac povestile pescaresti care incep cu "La prima lansare..." Asa si eu. La prima lansare cu artificiala, trece metroul si imi loveste din adancuri. Clar e ceva mai mare, lanseta se indoaie si textilul fuge de pe tambur. Nu avem minciog, avem doar manusi. Cand iese la suprafata dungatul, Fred incepe sa urle. Dar de bine! Il vad si eu, obosit, cum parcheaza langa barca. Cu mainile inmanusate, companionul il aduce la bord. Ne apropiem de stanci cu barca, dar cui ii mai pasa? Prinsesem cel mai mare Striper de pe meleaguri americane, si-l prinsesem la twister! Nu l-am cantarit pe tovarashu, dar amandoi am apreciat ca avea pe la 20-22 de pounds, adica vreo 10 kile, cam asa ceva. Un striper poate ajunge si la 20-25 de kile, dar foarte rar, cei mai intalniti fiind cei de 3-4 kile. Dar faptul ca de atatea ori de cat am fost la pescuit, in aceleasi ape sarate din golful Thomaston, nu mai vazusem un asemenea exemplar bine facut, m-a facut tare fericit. Asta, si inca ceva. Poze din nou pe ploaia torentiala, inca un peste eliberat (nu in juvelnic). Mai stam cam o ora, mai prindem 1 sau 2 pesti, in acelasi loc. Gatul alb al vulturului pescar, dungile perfecte si gura cat o gaura de canal ale pestelui mi se tot repeta in minte. Abia astept sa vad pozele. "Asta a fost..." imi spun. Dau iar la manivela, urc barca si pornesc Tritonul dizalar. Ne oprim din nou la o cafea si la un senvis cu ou. Ajung acasa pe muzica romaneasca de data asta. Aveam un CD cu Anna Lesko, de care ma apucase un dor nebun. Parchez masina si ma grabesc sa vad pozele. Aparatul de urgenta, de 100 de dolari, cedase din cauza apei. Dar cardul pe care stiam ca sunt pozele, m-a salvat. In fotografii, pestele mi se pare mai mic. Fred ar cam trebui sa ia niste lectii de fotografie, sau sa fi scos eu pestele mult in fata, "Furtuna" style... Dar nu ma intereseaza, zambesc. Ma asez pe pat, in fata celor 3 valize care asteapta sa fie umplute. Imi pare bine ca am prins cel mai mare peste al lui Bush, eram fericit. Eram fericit si pentru ca asta se intampla cu o zi inainte ca cineva sa strige - "pasagerii pentru cursa Boston - Bucuresti sunt asteptati la poarta 14".
Imi plac si povestile care se termina cu "In ultima zi...". In ultima mea zi de peste ocean, am facut un pescuit pe cinste...
Amintiri din tari americane
Subscribe to:
Posts (Atom)