Povestea din videoclip

Nu stiu ce mi-a venit, dar stiu ca azi mi-a venit cheful de a asculta si mai ales a vedea acest videoclip Bon Jovi. Ma fascina in copilarie povestea acestui videoclip. Un fost fotograf din armata SUA in Vietnam, in timpul razboiului s-a cuplat cu o vietnameza, frumoasa ce-i drept, insa era o prostituata. Dupa ani si ani a revenit in Vietnam si o cauta pe aceasta domnisoara pentru care mai simte inca ceva. O cauta in zona rau famata suprasaturata de bordeluri si curve, bea de suparare si niste localnici il bat. Se trezeste ingrijit de aceeasi tanara fata cu care se cuplase in trecut. Este de fapt fiica acelei prostituate cu care se culcase in timpul razboiului. Daca este fata lui, nu vom sti niciodata.

Ce rost mai are un videoclip fara poveste? Greu mai gasesti in ziua de azi povestea de dincolo de dans si versuri. Despre videoclipurile autohtone... sa fim seriosi. Efecte si abuz de calculatoare. Nu ne place. Si asta ne ocupa tot timpul.

E ca atunci cand...

E ca atunci cand te trezesti sechestrat intr-o cabina de WC dintr-un personal puturos. Numai ca acum ma trezesc captiv intre blocurile de beton murdar ale capitalei. Tot Bucurestiul pute. Ba a prostie, ba a lacomie, ba pur si simplu a jeg.
Atunci cand soarele apune si zice mersi c-a scapat sa mai priveasca, atunci cand greierii bolnavi de TBC incep sa cante ametiti, praful si putoarea de peste zi incep sa se aseze peste tot, pe asfalt, pe case, pe oameni. Noaptea, orasul vrea sa se odihneasca. Pasesc incet, cu mainile in buzunar, pe trotuarul umed. Coji de fistic imi trosnesc sub talpi. Simt un miros de patruped ud. Incepe sa ploua din nou. Prin fata mea izbucnesc doi pustani cu niste capace de Golf la brat. Aud o alarma de masina. O vitrina plina cu televizoare noi si second-hand tine loc de Multiplex pentru o mana de vagabonzi vrajiti de imaginea in miscare. Taxiurile fara somn trec unul dupa celalalt prin bezna noptii, ca o turma de oi plictisite. La umbra unui castan ofilit asteapta un “colorat” in geaca de piele si pantofi cu ciucuri. Fumeaza un Snagov. Gura-i fumega mai ceva ca o scrumiera. Opreste un taxi. Vantul misca frunzele prafuite si imi vad mai departe de drum. La marginea unei case darapanate, cu rufele puse la uscat in strada, intre o Dacie rablagita si un Trabant pe butuci, e petrecere mare. O haita de maidanezi, de zece ori mai numerosi ca lupii din Apuseni, cotrobaie prin gunoaiele cazute dintr-un tomberon rasturnat. Toata strada pute a pepeni putreziti, a oase sfartecate si a cafea cu aroma de curva. Parca din pamant, apar doi pustani cu mainile murdare de noroi : “Sefu, iti dau o fata frumoasa ?” Ma fac ca ploua si incerc sa opresc un taxi. Merg mai departe pe trotuarul intunecat. Aud o sirena de politie. Ma latra un caine. Langa o reclama cu o sticla unduita ca o femeie, pe banca rupta dintr-un refugiu de statie, rade in somn un batranel ponosit, cu barba neagra si prafuita, un adevarat Mos Craciun al strazilor. Ma invaluie un miros de vodca de 3 lei. Ploua mai incet acum. Un caine schiop se chinuie sa treaca strada cu o coaja de paine in gura. Ajung la Romana. Aici Bucurestiul parca incepe sa miroasa a Kenzo si Jack Daniel’s. La intrarea intr-un club de langa McDonald’s, cativa copii nocturni cer insistent niscaiva maruntis. Lumea iese pe rand. Cu mintea suprasaturata de harfe, cu ochelari de soare la 3 dimineata, cu blonda obosita la brat, smecherii de capitala ies si trec nepasatori printre mainile intinse catre ei. Se urca in SL-ul de 400 de magari si pleaca in viteza pe rosu, in timp ce politistii de la colt mananca floare si bostan. Si aici tomberoanele de gunoi sunt rascolite, cainii hamesiti si vitrinele inca poarta urmele unor fetze visatoare. Ba nu. Acelasi aer cu miros de saracie si jeg este peste tot, la fiecare metru pe care-l faci. Ce e aia Kenzo?
Muzica rasuna dintr-un BMW decapotabil si aurolacii jerpeliti motaie in somn prin canale, prin boscheti, prin scari de bloc. Intru in scara si urc treptele pline de chistoace de tigari. In fata usii, pe presul scuturat de maica-mea azi dimineata, sta un pusti murdar. Dardaie din cap pana-n picioare. Descult, ma priveste cu ochii mari si limpezi. Imi cere o tigara. Repede, imi indrept privirea in pamant, descui usa, fac un pas mare si intru in casa. Aud cheia invartindu-se in iala si o liniste asurzitoare imi sparge timpanele. O fiinta se foieste dupa usa.

Amintiri din clasa a 10-a

Viata e incerta ca un schimbator de Dacie

Rareori se intampla sa ne trezim in momente unice cand ni se intampla ceva ce ne schimba viata. Nu o sa spun care sunt acele momente. Fiecare le are pe ale lui si nu este corect sa impun eu ceva, momente din autogara plina de boschetari si oameni cu subwoofer integrat, un muncitoresc la 6 dimineata in Piata Mare sau 2 pene de roata. Astea sunt doar fragmente de momente. Intr-o dimineata. Si chiar daca nu ai inteles nimic din randurile astea, nu e nimic. Trebuie sa intelegi numai ceva - cand ajungi sa vezi care este prioritatea in viata ta, una singura, nu mai multe, poti spune ca traiesti pentru ceva.

Nina. Atat. Nina.

Ce atata Nina Cassian in sus si in jos? Trebuie sa explic.

Poeziile ei au ceva ce nu poate fi explicat, ceva ce nu se mai regaseste nicaieri, niciunde, la nimeni altul, la nimeni alta, la NIMENI. Cuvintele sunt intr-o ordine atat de fireasca, incat ajung sa-ti placa indiferent daca iubesti, urasti, plangi sau te uiti la "Familia Bundy". Nina Cassian este un artist de ikebana care foloseste cuvintele in locul florilor, un compozitor desavarsit cu silabe, in loc de note. Asa cum zicea "Verita Saga" - Nina Cassian nu se-asculta, se simte.

"Iti scriu aceasta a doua scrisoare intr-o odaie de lemn, si pretutindeni inscriptii, cu cerneala, cu creion chimic, cu varful cutitului, nume, date, privighetori, trenuri, chei. (Poti descuia un tren cu cheia si poti calca privighetoarea amortita pe sine si sa te iscalesti si sa pui data.) Mi-e frica. Dincolo de cadrul de lemn al ferestrei palpita maneca intunecata a bradului noptii; intr-o noapte, m-ai asteptat, era vara, pe pat asezasesi cartile mele. Cand am intrat, m-am vazut, poate ca nu trebuia sa inlocuiesc trupul meu de carti, de hartie, de lemn, cu trupul meu trecator, asa gandesc acum cand nu te iubesc"

"Daca ai incerca sa arunci in mine cu luni, cu marti, cu miercuri, luni, marti si miercuri ar ricosa si ar cadea la pamant fara sunet, joi si vineri nu ma pot rani, nu-mi pot lasa nici macar semnul ca o minuscula umbrela japoneza, al vaccinului, joi si vineri nu au putere, sambata nu are putere, duminica – nu stiu ce-nseamna duminica, - nu te iubesc"

"Stau acum si ma uit in oglinda. Pot intineri si imbatrani dupa plac. Daca vreau, pot sa seman cu un animal sau cu o planta, sau chiar cu desenul tehnic al unui aparat de zbor. Peste toate infatisarile mele ai curs odata tu ca o lava vulcanica, ba nu, n-am impietrit, dovada evenimentele din oglinda, anotimpurile ei contopite, mutatiile, si mai ales mana mea care ti-a sprijinit candva ochii sa nu cada din orbite, ca doua picaturi imense, si care scrie acum ca, iata, nu te iubesc”

"A saptea scrisoare ti-o scriu rezemata de un zid cenusiu. Imi amintesc gura ta oblica, imbratisarea cu care ma sugrumai, tot fastul acelei sali de bal in care erorile mele s-au indragostit una de alta, la prima vedere, faptul ca ai lasat clepsidra sa cada, ca, brusc, timpul m-a parasit, si-mi amintesc gestul cu care m-ai trimis la moarte. Stau rezemata de zidul unui tribunal , dar voi spune doar atat: nu te iubesc. Si voi spune din nou: nu te iubesc. Atat. Nu te iubesc. Nu te iubesc”

Scrisori

Sex under the biscuiti

Putin mai incoace de centru, pe strada Axinte Uricariul, vizavi de Spitalul Floreasca, zace in praful capitalei o carciuma cum nici in spoturile publicitare bulgaresti nu gasesti. Ii spune “Terasa berbec”. Daca as spune ca mancarea e ca la mama acasa, ca e curat de poti sa si adormi, as minti cu nesimtire. Mancare nu exista, iar cel ce bea un suc este privit imediat ca un suspect, un tradator… E genul de local in care nu trebuie sa-ti faci rezervare prin Internet sau telefon. Si nici vreo fusta de-o palma la care sa te holbezi flamand. Nu, nici V8-uri nu sunt parcate in fata. Doar un Trabant daramat doarme pe post de bodyguard la cativa metri de usa bodegii. Usa de lemn vopsita zgarcit scartaie prelung si se tranteste. Zavorul ruginit se clatina. Miroase a fum de Marasesti. Pasesc printre cojile de seminte uscate si ma duc la bar. Iau un Gambrinus, sa fiu de-al casei. Ma asez la o masa din colt, cu o fata arsa de tigari. Berea e rece. Aud o manea. Scaunul se clatina. Peretii carciumii sunt vopsiti in culorile tricolorului. Traiasca Funar! Pe fiecare perete zace uitat de vreme si napadit de “vilele” paianjenilor cate un portret maret de-a lu’ Nicu sau Leana. Gh. Dej zambeste prafuit “à coté” de Nicusor. Abia acum imi aduc aminte de generala. Vad stema tarii noastre de-alta data, cu grane aurii si tractoare cu servodirectie. Mai iau o bere.

La alta masa sta un pescar ponosit, cu adidasii legati cu sarma si maini negre de cautat rame. Langa el, un batranel cu traista goala a uitat sa cumpere paine. Astia n-au aer conditionat? Vine si un al treilea, tarandu-si picioarele cu greu din buda napadita de muste. Stau la o halba de vodca. Timpuri, vremuri, oameni… Ma duc si cer alta bere de la barul ultimului templu comunist. “Da’ vodca cat e?” Ma asez din nou si gust din suta de trei mii. Aud un sunet de vioara. Mi-e sete. Cineva imi schimba scrumiera. Se aglomereaza. De ce e cald? Berea ma racoreste si incep sa numar butoanele de la mobil. Cineva imi cere niste alune. Incep sa rad si ma scarpin in cot. Cine mi-a furat vodca? Cand am ajuns in Nemo? Iarasi canta David Guetta ? Mai trag o dusca. Si totusi viata are sens. Bingo! Soso a alunecat pe scara si s-a infipt intr-o masina de cusut… Ha! Ha! Bine mai e sa faci sex pe canapeaua asta catifelata...

Cojile de seminte imi trosnesc sub talpi. Scaunele se urca singure pe mese. Deschid usa si ies in strada inundata de bezna. Urlu cat ma tin puterile : “A murit Americanu’!…” Opresc un taxi. Ma doare capul. “Amor, amor, amooor…” Data viitoare trebuie sa fac rezervare din timp. Masina opreste in fata blocului incremenit in noapte. Incep sa rad ametit. Nu mai am bani. Oameni suntem, biscuiti mancam.

Amintiri din clasa a 10-a

4, 3, 2.

Ma refer la film. 4 luni, 3 saptamani si 2 zile. Un cacat de film. Si nu o spun la modul general, ci din punctul meu de vedere. Primul film de la care ies pe la mijloc de atata scarba. Poate din cauza asta ar trebui sa zic ca e fost bun - m-a scos din sala. Doua surori amarate care traiesc viata comunista de camin. Mai mult - una e insarcinata si avortul este interzis. Ce e de facut? Zeci de amanunte clasice ale comunismului scoase in evidenta mult prea strident de nenea Mungiu, exagerat chiar - goana dupa Kent, coada la alimentara, functionare ofuscate si cu curu-n sus, spaga clasica cu un pachet de tigari, o punga in loc de musama la avort, Dacia rosie... Atunci cand vezi, le observi mai bine. Cand te uiti la filmul asta stai si te intrebi daca a fost candva epoca aia comunista condusa de Ceausescu. Te gandesti ca este imposibil de trait asa cum fac cele doua fete din film - nimic nu este in regula, totul este jegos, bacovian si vechi. Dorinta lui Mungiu a vrut sa scoata un film de la care omul sa plece cu un gust amar in gura si in minte, fara insa a-i lasa nici cea mai mica urma de placere. Un film trebuie sa te lasa cu un sentiment de bucurie sau tristete. Sentimentele raman, gusturile amare trec repede. Nu mi-a placut. Nu mi-a placut filmul, actorii, povestea, nimic. Nu mi-a placut Matizul fabricat incepand cu 1999 din cadrul cu Dacia si doctorul futangiu, nu mi-au placut aparatele de aer conditionat de pe blocurile din anul '87. Poate sunt eu mai pretentios si mai subiectiv, dar, un film scufundat in culoarea gri facut prost nu ma satisface. Am vazut, vad si iubesc filmul 1984. Un film gri de la care te ridici, te asezi la masa cu un cappuccino si te gandesti la el, again and again...

Marea. Iarna.

Nimic nu e mai trist ca marea, iarna. Mereu am visat sa ma urc in masina, sa merg noaptea pana la Constanta, de fapt pana la Mamaia. Pe drum, sa ma opresc intr-o parcare din aia noua, fara lumini, de pe autostrada, sa ma usurez in timp ce ma uit la stele prin aburii care imi ies pe nas. Sa fie frig, sa fie gheata. Vreau sa ma asez pe malul inghetat, printre chistoacele de tigari de peste vara, printre algele uscate si capace de bere. Stiuletii de porumb nu mai sunt. Sa astept noaptea dimineata. Mereu mi-am spus ca trebuie sa vad rasaritul la mare, cum iese din apa inghetata. Sa te uiti in stanga si-n dreapta, sa nu fie nimeni. Sa te uiti la hotelurile din spatele tau. Nici o lumina. Nu as vrea sa ninga. Pentru ca nu as mai vedea soarele. Oare pestii se acopera cu plapuma? Pescarusii nu sunt calatori. Doar ei, eu, pescarii. Un rasarit la malul marii, iarna. Nisipul sa fie de beton; se inmoaie cand pui mana calda si devine galben. Scoici si melci. De ce nu mi se mai afunda picioarele in nisip? Merg ca pe asfalt. Iarna este cea mai mare hoata - a furat tot farmecul Marii. Ce poate fi mai trist decat marea iarna? Nimic. Chiar nimic. Nu.

"Iubirii" de Nina Cassian

Cad în genunchi şi-ţi mulţumesc, iubire,
pentru aceste zilnice semnale
şi voci ale mărinimiei tale
cu care-mi umpli sufletu-n neştire.

Cad în genunchi şi-ţi mulţumesc, iubire,
pentru înaltul pact ce ne uneşte.
Timbrat de-a fericirii stea subţire,
- şi-ţi mulţumesc şi pentru desnădejde.

DA, de la Natalie Portman

Imi place la nebunie de Natalie Portman. De cand era o pustoaica nevinovata si pusa pe razbunari in Leon. Mathilda este unul din acele putine personaje feminine de care nu te mai saturi, la care mereu gasesti fete noi, zambete sau tipete pe care nu le stiai. Cand voi mai completa un oracol din'ala cu intrebari, o sa spun ca Natalie Portman este actrita mea preferata. Punct.
Mi-a placut in Closer. A fost in Romania cand s-a filmat Cold Mountain. Dar in Star Wars Episode II nu mi-a placut. De ce asa de multe si stufoase costume au acoperit-o? Nu e corect.

Dupa Ea

Stiu. Cristina Ionescu a vrut sa aduca un omagiu unei secvente celebre din filmul ei preferat. Scriam eu ceva mai demult despre secventa epica din "Eyes wide shut". Nicole Kidman povesteste cum o data in viata a avut un moment de slabiciune pentru cineva, a privit in ochi un marinar oarecare, dintr-un restaurant oarecare, deajuns incat sa-si fi lasat sotul, familia, copiii, daca marinarul ar fi vrut-o. Asta a vrut sa dezvolte Cristina Ionescu. Dar nu a reusit.

"Dupa Ea". Un film pentru care nu-ti pare rau ca ai platit bilet. Dar nici bine. Inca de la inceput iti dai seama ca este un film format din mai multe secvente clasice, cu copii obraznici la masa care vor sa impresioneze, cu promisiunea pe care nu o poate face, cu personajul secundar care vrea sa profite si care, in final, nu are absolut nici un rost. Mai mult, actorii joaca excesiv de amator. Foarte amator. Cu avocatul la care venea doamna Ingrid ce s-a intamplat?

Un film despre care iti dai seama cum se termina destul de repede.
O cabina de telefon, o bicicleta si un fotograf. Prea multe in comun,
prea mare coincidenta. Dragostea vietii tale apare o singura data nene, nu sta sa se joace si sa se lase prinsa. Profiti bine, nu profiti, regreti. Cristina Ionescu nu cred ca a iubit niciodata. Ce e aia, sa iubesti pe cineva care vorbeste intr-o cabina de telefon Romtelecom, la stop la Opera? Dupa care, mai opreste si exact in dreptul geamului tau deschis. A inceput prost.

S-a terminat la fel. Dupa ce si-a bagat picioarele in locul de munca, familie si el insusi, de ce pana la urma s-a trezit, exact in momentul in care mai avea o clipa s-o cunoasca? "E filme domne, e film, ce vrei si tu?" Corect. Dar daca la final auzi aceste vorbe, inseamna ca un film e prost. Si le-am auzit. Si le voi mai repeta.

Lucruri triste, cu adevarat triste...

Septembrie parca este o luna predestinata nuntilor. Toti vor sa isi puna pirostriile in septembrie, nu mai gasesti restaurante sau biserici libere, floraresele se uita gales la tine daca ai cumva vreun papion camuflat pe sub tricou ca sa te stoarca de ultimii roni iar taximetristii in loc sa intrebe incotro, te intreaba la ce bodega. Am observat chestia asta mai ales noaptea, cand vrei sa te plimbi prin oras sau pur si simplu sa stai la un vin rosu (nefiert) intr-un club si sa bei cu 2 amici. Este plin de mirese furate. Pentru o ora sau mai mult, mireasa devine un obiect de troc, asemeni unei amfore cu vin pe care o dai la schimb pe doua butoaie de ulei. Nu prea imi place cuvantul urmator dar il folosesc: e tare Leim (lame) sa aduci mireasa furata in club. Este atat de banal si de uzual incat nu trebuie sa mai acorzi nici un gram de atentie - vine un baiat (hotul) imbracat mai acatari, la cravata, pantofi albi si transpirat, urmat de o fata cu rochie rosie, extensii de par si trandafir in piept, cameramanul in blugi, cu o camera veche de umar cu un bec montat pe ea si mireasa cu rochia suflecata. Leim. In seara nuntii, pentru mireasa mea, o sa angajez niste hoti profesionisti, care s-o faca sa se simta furata, nu scoasa in oras intr-o costumatie de moda veche. Aici vroiam sa ajung - nu este nimic mai trist decat sa vezi o mireasa care plange. Ba nu, mint. Mai este unul.

Oamenii sunt de un egoism salbatic

Nu doar dragostea, asa cum zicea Drumes. O forta nevazuta s-a transformat in dorinta de a asculta muzica lui Pavarotti, imediat dupa ce moartea lui a fost anuntata in presa. A trebuit sa moara, ca eu sa scot de pa DC melodiile lui Pavarotti, cea mai mare voce a tuturor timpurilor, si sa le ascult. Dar odata ce le ascult, descopar ca am pierdut. Am pierdut vreme multa fara sa acord atentie acestei voci si cantecelor sale. De ce dupa moarte vine dorinta de muzica celui decedat? Suntem de un egosim salbatic. Asa mi s-a intamplat si cand a murit Laura Stoica. Incepusem sa ascult "Un actor grabit". Nu ma mai opream. Si imi placea. Imi este rusine de mine insumi. Nu ar trebui sa gasim nimic frumos in moarte. Si totusi o facem.

Marilena de la P7

Acum am vazut si eu scurtmetrajul lui Cristian Nemescu. Daca nu stiam ce se intampla citind pe alt blog, mi-ar fi placut. In afara de Marilena topless si de colega ei de munca in baie, nu am sesizat nimic atragator in film. O viata de Ferentari trasa de par. Manelele s-au schimbat cu Timbaland, rufele uscate la geam au fost inlocuite cu antene de la Digi TV iar garajele cu fiare, cartoane si gunoaie de mult nu mai sunt. Ba nu, glumesc... Acum au Logane. Un rahat de film care arata dorinta regizorului de a scoate la iveala adevarata imagine a strazii bucurestene plina de curve, jeg si maidanezi. De ce oare toti am devenit o mana de surogati arghezieni care scurmana in asflat dupa estetica uratului? Nu avem nevoie de asa ceva. Curvele s-au mutat pe Magheru. Filmul este o gluma pe care te astepti s-o vezi intr-o sala de asteptare la serviciul inmatriculari si radieri, cenzurat si fara sunet. Se poate oare sa gresesc? Nu ar fi prima oara. De ce m-ar mira, pe mine, cel care bea si face gratare pe bloc? Si asta pe Dorobanti, marele si stralucitorul Dorobanti.

Indragostitii cei lasi

Fiecare anotimp ne desparte
pe unul de celalalt si ne-apropie de moarte.
Vezi-le cum trec si se scutura, vezi-le,
florile, spicele, frunzele, zapezile …

Iubirea noastra cea mare
a ramas inchisa-n sarutare,
de buzele noastre strivita,
ca fluturele mort in crisalida.

Prea blanda-s cu noi! Am trait ca doi monstri
pe spinarile tinere-ale anilor nostri.
Din mierea lor, din gingasul lor stup,
ne-am ingrasat la suflet si la trup
si-acum taram greoi, bucata cu bucata,
ceara suava-a casei de-altadata …

Nu, noi cei lasi n-ar trebui sa iubim !
Ne-nfricosam pe pamant si ametim pe-naltimi
domesticim suferinta, o facem caine de curte,
pentru speranta ni-s bataile inimii prea scurte …
Vezi-le cum trec si se scutura, vezi-le,
florile, spicele, frunzele, zapezile …
Fiecare-anotimp ne desparte
pe unul de celalalt - si ne-apropie de moarte.

Nina Cassian - Spectacol în aer liber, o monografie a dragostei

NU, de la nunta...

Pentru ca Nea Caisa era prea beat de atatea sute de Rrom, a uitat sa mai bage benzina din al sau bidon de 5 litri (PET) si generatorul de curent care alimenta toata carciuma s-a oprit, cu el, si muzica, si lumina, si stroboscoapele de pe ring.

Mereu este cate un dolofan care sta cu tine la masa. Pune feliile de salam una peste alta, le indoaie si infige furculita in ele. Nu bea fiindca a venit cu masina, asa ca danseaza pe scaun.

Wisky, Martini si Bailey's pe mese. Lumanari in forma de inimioara si scaune imbracate frumos, de parca ar fi prima lor zi de scoala. Boxa este exact langa mine.

Si nu canta Tiesto. Instrumentistii cu orga si acordeon, cateodata si cu vioara. Electronica. Solistul special are pantofi cu varful in sus, camasa creponata si lant de aur. Freza este decupata, parca desenata in zig-zag. Doua manele frumoase pentru miresica si pentru ginerica. Incepe cu "Da, nu te las, nu te las, nu te las..."

Mancare multa. La peste, adica la al doilea fel, ma satur. Urmeaza sarmale, friptura, tort, inghetata, cafea, ce-o mai fi. Am halit aperitivul si m-am umflat. Noroc cu rosia.

Popa, cel care canta cu suflet si patima la biserica (ginerele i-a facut revizia la masina), baga la wiskiane si la vermuturi in el de zici ca tinea post la apa si racoritoare.

Langa mine, sectoristul, care stia doar doua vorbe - PE SISTEM. Mama ce danseaza nevasta-mea pe sistem, mama ce crapi am prins pe sistem, mama ce pe sistem e telemeaua asta...

Sufletul petrecerii. Trebuie sa fie asa ceva la orice nunta. Mai exact, Viorel si cu Marius de la Funerarii. Da, fac servicii funerarii. Intr-o zi, mergeau cu TV-ul (masina de pompe funebre romaneasca, cum erau maxi-taxi-urile inainte de '90, cu numere vechi si cu prosop la oglinda. Neagra si nu porneste mereu din primele 10 incercari) in afara Bucurestiului, la o comanda. Sicriul era in spate. Lui Viorel i se face somn, asa ca, obisnuit cum era, se culca in sicriu, in spate. Pe drum, iau niste autostopisti. Le explica care e situatia, ca e un sicriu in spate, dar astia se urca. Mai tarziu, Viorel se scoala, pasagerii se sperie si sar din masina in mers. Marius la nunta a venit pregatit. Dupa biserica a baut o sticla de coniac. Inainte de sindrofie a traversat si a luat vreo 200 pentru warm-up. La nunta, au disparut cateva sticle de Bala. Dar a dansat de si-a tocit ciorapii si pantofii cu ciucuri. Ieseau aburi din el ca dintr-o locomotiva din vestul salbatic. Dar nu de lemne sau carbuni. De sudoare si alcool.

Cea mai frumoasa melodie pentru ginerica! Haide la dans, misca-te pe balans...

Am furat mireasa si m-am ales cu un schimb de cutie moca. Oricum trebuie s-o schimb. Inainte de friptura am dat plicul si am sters-o.

Dintr-o mie de printese, tu esti cea mai tare
Fata care-mi place mie si imi da valoare...

Te iubesc, te iubesc, esti ca ochii mei
Esti cea mai sucara dintr-o mie de femei.

Haus, Haus, Haus. M-a oprit politia.

VERTIJ

Am citit de curând cartea Vertij a lui Randy Taguchi, de la Quality Books. Prezentarea ei o descria ca fiind povestea unui tip prins în meandrele maladiei hikikomori, un fel de autism deliberat. Numai că, de fapt, se vorbeşte despre cadavrul tipului respectiv. În primele patru capitole! Povestea e de fapt a surorii lui care trece printr-o serie de transformări în urma şocului produs de moartea lui. Cartea este despre o femeie care face sex aşa cum bea apă, care are o licenţă în psihologie, dar lucrează ca jurnalist economic obsedat de bursă, care e mult prea raţională ca să creadă în poveşti cu vrăjitoare, dar care ajunge şaman. Teoretic, astea sunt ingredientele pentru ca o carte să-mi placă. Totuşi, nu m-a captivat. E o carte uşurică, de vacanţă, cum spunea cineva. Am terminat-o din ambiţai de a o termina, nu din dorinţa de a o devora.

http://andrailias.blogspot.com/

Je viens de jeter une bombe sur Hiroshima

Le tout dernier bouton de ma chemise vient d’être mis
Par dessus les galons, bien sûr, il n’y a pas de plis
Dernier geste, dernier regard devant la glace
Je vérifie que tout est impeccable qu’il n’y a pas de traces
Je me retourne, sûr, prends mon képi dans les mains
J’ai bouclé ma ceinture et je sors de la salle de bain
Ma femme est là, belle, allongée sur le lit
Je traverse la chambre et je fais tout pour ne pas faire de bruit
Mon gamin m’attend tranquillement derrière la porte
Je le prends dans mes bras jusqu’à mes épaules, je le porte
Et puis ma fille arrive et me sourit
Il est encore très tôt, je les embrasse, les raccompagne au lit
Je viens de sortir discrètement de la maison
Aujourd’hui il fait chaud, je sens vraiment que le soleil tape à fond
C’est d’saison déjà le sergent Kent m’attend
Tous près de la jeep, je dois partir maintenant

REFRAIN
Je suis sûr d’être un type bien
Un véritable puritain, un patriote américain
L’État a fait de moi un homme, pas un pantin
On m’a seulement appris à faire le bien

Direction la caserne, accablé par la chaleur
(Un Type Bien Lyrics on http://www.lyricsmania.com)
Et mon visage est terne, je sens que mes mains tremblent de peur
Je pense à tout ça, à cette situation
A tout ce que je ne comprends pas, ma conscience a quelques questions
Hé, fini de penser de réfléchir, de cogiter
Un vrai lieutenant de l’armée n’a pas le droit de s’égarer
Je viens d’arriver, cours au rapport plein de sueur
Je pète un garde-à-vous correct devant la montée des couleurs
Je dis bonjours aux potes, quelques vannes, on se provoque
Salutations, comme il se doit aux grades des autres pilotes
On est réuni autour de généraux
Les ordres sont précis et le secret est au top niveau
Quelques heures après on signe la fin de la réunion
Et maintenant, je sais vraiment quel est mon ordre de mission
On m’a parlé d’patrie, de fierté, de mon sol
D’un bon devoir accompli, et cet avion décolle

REFRAIN

Et dans cet avion pour le moment, là tout va bien
Il n’y a pas de tension, notre objectif est encore loin
Chacun est placé correctement, prêt à son poste
Même les ingénieurs ne pensent pas qu’il y aura riposte
Les tout derniers réglages, dernières vérifications
Au dessus des nuages, même l’Enfer n’a pas de maison
Tout le monde est concentré et le silence est appliqué
Et au dessus de moi, le voyant rouge vient de s’allumer
Un peu de panique dans l’air, de l’électricité
Les regards se croisent quelques secondes pour se rapprocher
L’objectif est tout près et la peur m’envahit
Au fond de moi, je sais bien sûr ce qu’il va se passer ici
Je pense à ma femme, à ma famille dans cette cabine
Et je revois comme ce matin le sourire de ma gamine
La lumière verte, j’appuie sur le bouton, voilà
Je viens de jeter une bombe sur Hiroshima

On est sur d’être des types bien
Des véritables puritains, des patriotes européens
L’État a fait de nous des hommes, pas des pantins
Pourtant en Tchétchénie, on ne fait rien

Shit really happens...

Traim intr-un mare WC. La propriu. Cineva a citit FHM, in speta rubrica "Tratati-ne cu fundul" si s-a consemnat. La Perla, in miezul capitalei, acolo unde parcheaza mereu Lamborghini-ul ala portocaliu, in mijlocul zilei, Bucurestiul a devenit o mare toaleta. Lumea trece, alearga, se grabeste pe strazi cu privirea in jos, masinile claxoneaza disperate si un caine uda o cabina de telefon. Nu-mi dau seama - e amuzant sau nu? E de ras sau e de plans? Cred ca mai bine rad. Ce dracu, pana la urma shit happens...

Merg pe nori si ma dor calcaliele (stiu ca am gresit)

Cauta repede pe DC Frederic Chopin - Waltz no.10, op 69. Da-i play.


Deasupra tuturor. Exista un loc in care dispari pentru cate o noapte din acest oras. Unul din cele mai romantice locuri din Bucuresti. Aici si scarile de la biserica Luterana. Asculti coloana sonora de la filmul L'Amant si bei. Mai faci si un gratar, noaptea abia incepe. Nu exista zgomote. Esti asa aproape de cer, incat auzi cum sfaraie stelele cazatoare cand intra in atmosfera. Nu. Glumesc. Nu, nu glumesc. Tin minte o scena din filmul "Million dollar Hotel" (nu baby). Pe bloc, o reclama care palpaie. Aici e la fel. Si fumul gratarului la ora 1 dimineata. Bem. Te intinzi si asculti. Ne mai uitam cateodata la singura fiinta activa de pe strada. O curva. Pare buna de la distanta. In ultimele seri avem impresia ca vedem un OZN. Nu stim ce poate fi. S-a terminat melodia?


Facem glume de geamgiu si bem. Mancam si bem. Mujdeiul de azi chiar e bun. Nu mai e light. Masa inconjurata de butucii de lemn scartaie sub greutatea merindelor (cuvant de poveste). Cate un nebun fara somn calare pe vreun KTM scoala tot cartierul. Bem. Jarul se stinge incet de tot. E cald ca naiba, tabla inca arde. Ne-ar trebui niste sezlonguri sa ne tolanim sub cerul gol. Lasa ca luam de la Metro. Azi am vazut curcubeul.


De fapt, tot orasul l-a vazut. Misto iluzie. S-a terminat melodia? Mai are putin. Imi place aici. Liniste totala, zici ca esti pe plaja marii, iar departe se vad doar luminile aprinse de oamenii de rand. Suna o alarma. Mai sunt 3 ore pana trebuie sa ma trezesc. Dar trebuie sa adorm inainte. Bem, glumim. Cine poate spune ce-i viata? Asta este. Corect, ai dreptate. Asta este. S-a terminat melodia. Asta este.

Swiming in a fish bowl

So, so you think you can tell
Heaven from Hell?
Blue skies from pain?
Can you tell a green field from a cold steel rail?
A smile from a veil?
Do you think you can tell?
And did they get you to trade
Your heroes for ghosts?
Hot ashes for trees?
Hot air for a cool breeze?
Cold comfort for change?
And did you exchange
A walk on part in the war
For a lead role in a cage?

How I wish, how I wish you were here.
We're just two lost souls
Swimming in a fish bowl,
Year after year,
Running over the same old ground.
What have we found?
The same old fears.
Wish you were here.

Viata ca-n filme

Mereu ne gandim cum ar fi, daca ar fi. Da, NE, pentru ca toti avem imaginatie. Cum ar fi sa facem ce se intampla in filme? Poate ca as alege un film cu masini, femei, nu neaparat in aceasta ordine. Secventa din link este dintr-un film pe care il pot arunca intre cele preferate mie. Nu ma lasa sa bag secventa direct aici, trebuie urmat linkul. Si sfarsitul imi place, dar parca prea Nicolaescian, asa ca ma limitez la secventa care ma face sa ma uit mereu la film. Sa fie muzica, sa fie vocea lui Reno? Varianta in franceza este si mai misto. "Maintenant..."


http://youtube.com/watch?v=MLz19GYapgs

Sex under the biscuiţi

Putin mai incoace de centru, pe strada Axinte Uricariul, vizavi de Spitalul Floreasca, zace in praful capitalei o carciuma cum nici in spoturile publicitare bulgaresti nu gasesti. Ii spune “Terasa berbec”. Daca as spune ca mancarea e ca la mama acasa, ca e curat de poti sa si adormi, as minti cu nesimtire. Mancare nu exista, iar cel ce bea un suc este privit imediat ca un suspect, un tradator… E genul de local in care nu trebuie sa-ti faci rezervare prin Internet sau telefon. Si nici vreo fusta de-o palma la care sa te holbezi flamand. Nu, nici V8-uri nu sunt parcate in fata. Doar un Trabant daramat doarme pe post de bodyguard la cativa metri de usa bodegii. Usa de lemn vopsita zgarcit scartaie prelung si se tranteste. Zavorul ruginit se clatina. Miroase a fum de Marasesti. Pasesc printre cojile de seminte uscate si ma duc la bar. Iau un Gambrinus, sa fiu de-al casei. Ma asez la o masa din colt, cu o prelata arsa de tigari. Berea e rece. Aud o manea. Scaunul se clatina. Peretii carciumii sunt vopsiti in culorile tricolorului. Traiasca Funar ! Pe fiecare perete zace uitat de vreme si napadit de “vilele” paianjenilor cate un portret maret de-a lu’ Nicu sau Leana. Gh.Dej zambeste prafuit “à coté” de Nicusor. Abia acum imi aduc aminte de generala. Vad stema tarii noastre de-alta data, cu grane aurii si tractoare cu servodirectie. Mai iau o bere.
La alta masa sta un pescar ponosit, cu adidasii legati cu sarma si maini negre de cautat rame. Langa el, un batranel cu traista goala a uitat sa cumpere paine. Astia n-au aer conditionat ??? Vine si un al treilea, tarandu-si picioarele cu greu din buda napadita de muste. Stau la o halba de vodca. Timpuri, vremuri, oameni… Ma duc si cer alta bere de la barul ultimului templu comunist. “Da’ vodca cat e ?” Ma asez din nou si gust din suta de 1 leu. Aud un sunet de vioara. Mi-e sete. Cineva imi schimba scrumiera. Se aglomereaza. De ce e cald ? Berea ma racoreste si incep sa numar butoanele de la mobil. Cineva imi cere niste alune. Incep sa rad si ma scarpin in cot. Cine mi-a furat vodca ? Cand am ajuns in Nemo ? Iarasi canta David Guetta ? Mai trag o dusca. Si totusi viata are sens. Bingo ! Soso a alunecat pe scara si s-a infipt intr-o masina de cusut… Ha ! Ha ! Bine mai e sa faci sex pe canapeaua asta catifelata…
Cojile de seminte imi trosnesc sub talpi. Scaunele se urca singure pe mese. Deschid usa si ies in strada inundata de bezna. Urlu cat ma tin puterile : “A murit Americanu’ !!!…” Opresc un taxi. Ma doare capul. “Amor, amor, amooor…” Data viitoare trebuie sa fac rezervare din timp. Masina opreste in fata blocului incremenit in noapte. Incep sa rad ametit. Nu mai am bani. Oameni suntem, biscuiti mancam.

Don't Know Much about History

Nu sunt multe secventele din filme care chiar iti raman in minte pentru totdeauna. O sa incerc sa le gasesc pe toate si sa le pun aici. De filme, nu garantez, dar aceste mici parti... chiar merita. Sunt genul acela de mici secvente care te fac sa cauti tot filmul si sa-l vezi. Uneori, asculti o coloana sonora si dupa aceea iti spui ca vrei sa vezi si filmul. Secventa asta este dintr-un film destul de dragut, de sambata seara, care sa-ti ocupe timpul daca esti acasa si nu in vreun Bambus sau Birou. Il uiti repede, asta e clar. Dar nu pe tot.

Leaving Las Vegas

Vechi. Imi plac masinile in care miroase a vechi, imi plac toate cartile care miros a vechi. Imi plac sticlele care miros a vechi... Poate cea mai buna reprezentatie a lui Nicholas Cage in vreun film. De departe, cea mai buna coloana sonora pentru un film american. Mike Figgis si Sting. Ideea filmului este geniala. Poate cea mai buna alternativa la viata - sa bei pana mori, sa mori visand, sa visezi cand mori. Un film destul de dur, destul de tandru si destul de emotionant. E unul din acele putine filme de la care pleci cu un zambet pe buze si uiti pentru scurta vreme de altceva. Esti fericit. Iar cand un film reuseste sa faca asta, abia atunci iti dai seama ca e bun. Nu critici, nu comentarii, nu cifre de box office.

You can never, ever, ask me to stop drinking... Do you understand? I do... I really do.



Cage a luat Oscarul. Dar asta nu inseamna multe. Atunci cand te uiti la film, uiti ca de fapt te uiti la un film, la calculator sau televizor, cu sau fara LCD, si ca de fapt, privesti in interiorul vietii lui Ben. Nu deseori vezi un actor care sa joace asa de bine, incat sa te faca sa crezi ca esti un spectator, nu telespectator, al vietii celui care joaca. Imi plac filmele vechi.

Basescu, 'cause he's a Punkrocker, yes he is...

Unii pro, altii contra. Unii chiar suparati. Pana la urma 75% au zis NU, in frunte cu mine. Nu am nevoie sa stiu ce a furat, ce nu a facut sau ce a facut prost nea Basescu. Stiu doar ca altul sau altii nu ar face nimic mai bun si mai bine. Numai faptul ca cei impotriva lui sunt cei de la PSD... m-a facut sa fiu pro Basescu fara sa clipesc si sa ma uit, putin urat ce-i drept, la oamenii care sunt anti marinari. Dar imi trece repede. Pana la urma lumea si-a dat seama de doua chestii - Basescu nu a gresit cu nimic si in acest moment el este Salvatorul nostru. Bun asa. In seara cand am aflat rezultatul de la referendum am baut o Timisoreana rece si am cantat. Dar nu pe Guta...

Amintiri

Stateam ieri la volanul masinii mele cu bujii noi. Mare trafic. Urias, chintesenta aglomeratiei din Bucuresti. Mi-am adus aminte de o zi anume din toamna anului trecut. Atunci cand romanii s-au francofonizat. Ca si mine, in ploaie, in masina, stand in mijlocul lui Stefan cel Mare, in timp ce mirosul de la Mc. adia usor tocmai de la Obor...

Sa incepem boem - a venit toamna. Odata cu samitu' francofon pe care minunata noastra tara il gazduieste, a venit si ploaia rece de septembrie. Si cand zic ploaie, nu glumesc - in pasajul de la Obor se inchiriau gondole cu ora si din stadionul Steaua se vedeau numai castile alb-rosii ale poloistilor. Dar sunt nesimtit - nu asta e subiectul. Azi au simulat autoritatile traficul din zilele in care unele strazi vor fi blocate pentru aducerea demnitarilor de la aeroport. Ce s-au gandit? Daca e sambata, nu prea e lume. Vreme de cacao, ploua, nu se duce romanul la Metro, sta acasa si se uita la emisiuni cu ciorbe si clatite. Cu toate astea, traficul s-a dus in pista ma-sii. Apropo de pista, niste contribuabili binevoitori care plecau, culmea, in Franta pentru francofonizare la fata locului, se plangeau la stiri ca au pierdut avionul din cauza traficului. De fapt, din cauza simularii... Nu era dejuns ca saracii demnitari straini se bucura de simulari lunare in pat cu nevasta, mai trebuiau sa fie simulati si la Bucuresti, pe o ploaie de care te puteai feri numai daca stateai sub Raluca Badulescu. Parca 63 de masini au facut traseul de la aeroport spre Casa Poporului. Soferii au avut cronometre de raliu, au facut chiar pariuri pe o bere si un mic la cantina, care ajunge primul la destinatie. Au trecut in mare viteza pe langa infinitele cozi de masini in care asteptau soferii sa se termine simularea si sa poata ajunge acasa la o musaca rece. Daca masinile erau populate cu demnitarii celor 63 de tari, acestia se puteau bucura de atractiile orasului - degete mijlocii indreptate spre acestia, guri pe ale caror buze citeai multe organe genitale si, in caz ca nu ar fi plouat, nu una, ci mai multe perechi de fese paroase, de taximetrist. Asta este - ne-au luat strazile, le dam ce avem noi mai bun. Francofonia? Sa moara trei vecini de la mansarda in camasa de noapte a lui Cornel Pasat daca inteleg ce e aia!

Ratoii impotenti dau ficatul cel mai bun

Am gasit o poveste. Si, recunosc... mi-e tare ciuda ca nu am scris-o eu. Recunosc.

... In custi din lemn nu mai inalte de juma’ de metru, aranjate pe cinci rinduri intr-una din halele fermei, isi petrec viata 135 de ratoi lesesti. Fiecare in cusca lui, singur acasa. Soarele e pentru ei unul din becurile alea de 75 de wati sau poate toate la un loc. Toata viata lor de ratoi, adica vreo cinci ani, si-o petrec jinduind la tovarasia celor 2.000 de rate de Pekin, care macane dincolo de usa de lemn, parind ca ii asteapta nerabdatoare. Cel putin asa cred ingrijitorii. Sigur e ca ratoii n-or sa ajunga niciodata la intilnire. La ratele de Pekin ajunge doar saminta lor, recoltata zilnic de trei angajate prin metode tinute departe de ochii lumii. Bobocii astfel obtinuti se numesc Moulard. Nu se pot reproduce pe cale naturala pentru ca ratoii rasei sint impotenti, dar cei care le-au pus la cale aparitia nu asteapta de la ei dovezi de virilitate, ci un ficat. Un ficat cit mai mare. Faimosul “Alb de Moulard”.

40 de euro, kilogramul de ficat
Singura ferma de rate Moulard din Romania se afla la Mihailesti, un sat din judetul Giurgiu, plin de tintari vara si de ciini ai nimanui tot timpul anului. Un grup de israelieni, nu mereu aceiasi, tine afacerea in mina de vreo opt ani. De la ferma asta din sudul Romaniei pleaca in fiecare an spre restaurantele din Franta, Belgia, Japonia 22 de tone de ficat din rate Moulard indopate. In functie de gradul de indopare a ratelor, se obtin patru tipuri de ficat, clasificate dupa greutate, de la ficatul ce cintareste putin sub trei sute de grame pina la cel care ajunge la opt sute de grame. Cel mai mic e si cel mai ieftin, pleaca de la ferma cu aproape 150.000 de lei, iar cel mai mare, obtinut de la ratele indopate timp indelungat, este vindut cu un milion de lei kilogramul.


Avindu-l ghid pe Amnon Israel, un inginer israelian care indoapa de vreo 33 de ani rate pe trei continente (a lucrat in Israel, Africa de Sud si Statele Unite) am vizitat ferma. “Am pornit cu 3.000 de rate in '95, iar acum am ajuns la 14.000”. In prima hala sint crescute ratele Pekin, “mamele”, si intr-un alt compartiment “tatii”, ratoii lesesti. Un mascul lesesc ar trai, crescut in ograda cu iarba a unui satean, 36 de ani, dar aici, in custile din lemn, puse una peste alta pe cinci rinduri, amintind de viata la bloc din cartierul Pantelimon, nu o duc mai mult de cinci ani. In fiecare zi, trei domnisoare, aceleasi de ani, intra in cartierul ratoilor, deschid portitele si le recolteaza sperma, printr-un procedeu tinut secret de managerii fermei, la fel cum secreta este si procedura de inseminare a ratelor de Pekin. Fetele imputernicite cu operatiunea asta speciala se codesc sa vorbeasca despre munca lor, despre masturbarea ratoilor, spun doar ca s-au obisnuit sa-i auda pe ratoi cum incep sa se foiasca excitati in custi inca de cind deschid ele usa magaziei. Au prins a se nelinisti si cind am intrat noi. N-am avut voie sa deschidem portitele. Am vazut doar cum ratoii isi impingeau pliscurile fiecare in ferestruica lui incerca sa priveasca afara si am iesit repede, cu regretul de a le fi creat poate false orizonturi de asteptare.


Bobocilor de o saptamina li se ciunteste pliscul
Am vizitat apoi incubatorul, unde ouale sint intoarse din ora in ora in ultimele patru din cele 28 de zile de incubare si am intrat in hala unde sint crescuti bobocii. Nu poarta numele parintilor. Se numesc Moulard. Sint incalziti la lumina becurilor si fiecare pas de om ii sperie. Valuri de puf galbior la stinga si la dreapta cararii care traverseaza hala. In dreptul fiecarui compartiment sta scrisa, pe un carton, data de nastere a bobocilor dinauntru. Toti care implinisera o saptamina aveau partea de sus a pliscului taiata de la jumatate. “Le taiem putin ciocul, pentru ca au tendita sa se ciuguleasca. Asta fiindca traiesc inchisi. Le cad penele, iar hrana pe care le-o dam ar regenera penajul si ar incetini cresterea ratelor”, ne explica israelianul. O rata Moulard maninca 25 kg de furaje in 16 saptamini, cit ii este ciclul de viata la o ferma. O rata “normala” consuma doar 6 kg de furaje in opt saptamini, iar un pui, spre exemplu, maninca 2,2 kg de furaje in 38 de zile. Nu se pot reproduce pe cale naturala, intrucit “ratele sint in regula, dar ratoii sint impotenti”.

Cina cu burghiul
Dupa 12 saptamini, ratele Moulard intra la indopat. Operatiunea dureaza 24 de zile. Amnon spune ca aici, ca si in America, la ferma la care a lucrat sase ani, "undeva mai sus de New York”, asociatiile de protectie a animalelor "nu au avut nimic de reprosat fata de indoparea ratelor". Asa zice el, cel putin.
La intrarea in hala amenajata pentru indopare, pe un perete, sint afisate programul cu orele de masa si cantitatea de furaj distribuita fiecarei rate. Pasarile traiesc cite 22 intr-o cusca din lemn. Fiecare muncitor primeste in grija patru sute. Florina, 31 de ani,lucreaza la ferma inca de la inceput. O vad cum intra in cusca, izoleaza ratele intr-un colt cu ajutorul a doua cartoane si se asaza pe un scaunel, tragindu-si aproape o galeata albastra din plastic plina cu granule de malai. Sus, la indemina, are instalatia de indopat, formata dintr-un motoras, un furtun si o pilnie de inox cu piciorul ei taiat oblic, precum acul unei seringi uriase, lung de 40 de centimetri si gros de vreo 3. Din motor porneste un burghiu care traverseaza pilnia. Cu un paharut cu scala de gramaj, fata toarna in pilnie o suta de grame de granule. Apuca o rata din coltul custii, o pipaie iute de-a lungul gitului, “sa vad daca nu i-a ramas malai nemestecat”, si ii infinge teava in pliscul despicat. Repede, nu-i timp de tandreturi. Ar scadea productia. Toarna paharutul, apasa un buton, iar burghiul incepe sa se invirta si sa impinga cu zgomot hrana pina aproape de stomacul ratei. Pasarea vibreaza din toate maruntaiele, iar peste ochi i se asterne o ceata. Treaba dureaza cam un minut. Scapata din miinile fetei, rata isi scutura penele, inca nedumerita. De trei ori pe zi simte burghiul rece invirtindu-i-se in stomac. Oamenii ii indeasa pe git cu 30 de grame mai mult in fiecare zi. Apoi trebuie sa doarma. Atit are voie sa faca o rata aici, sa doarma intr-un cotet strimt si sa primeasca de trei ori pe zi vizita burghiului de otel. Ratelor astea nu li s-a intimplat niciodata sa pluteasca seara, cumva far de folos, pe-o balta de la marginea satului unde abia ajunge mirosul laptelui fiert la ceaunul cu mamaliga, n-o sa le vada nimeni vreodata motaind cu ciocul infipt in pene sub vreun acoperis de poiata.
De cind lucreaza la ferma evreilor, Florina n-a gustat din ficatul de Moulard. N-are ea leafa de asa ceva. Da'cica nici nu-i pofticioasa. Zice ca are ratele ei acasa, mai sprintene decit astea, in ograda din capatul Mihailestiului. (Remus Radu)

Jandarmul la plimbare

Bocanci in gingii, pumni murdari de sange, pulane cu profil de coaste si cativa dinti in praful strazii. Era sa uit de frigiderele legii umplute cu "muie(ri)" si ampule de toate marimile si culorile. Dupa cum ati ghicit, a fost pseudo-derbiul Dinamo-Steaua. Nu stiu altii cum sunt, dar eu, din acest joc nu am inteles mare lucru. Sa moara soacra-mea in baia mare daca am inteles ceva din ce au comentat onerosii aia doi - Ze Kalanga taloneaza in adancime, prin invaluire. Ca sa nu mai zic de meciul in sine... Praf, sa-mi bag picioarele in lighean. Primele doua echipe din campionatul Romaniei - nu au nici cea mai mica urma de treaba cu fotbalul. Asa am vazut eu, cu ochii astia ai mei de necunoscator - mingea ori era patrata, ori jucatorii aveau saboti Olandezi in picioare. Rar se intampla ca un picior sa intalneasca balonul. Si atunci cand o atingea vreun Balanel, atentie suporteri! Cineva urma sa se trezeasca cu mingea in freza, in mari departari fata de poarta. Asta e fotbalul nostru, de rahat. De fapt, la 20.000 de leghe sub rahat. Da, asta spun io, ala care apasa pe butoanele telecomenzii si pune ce post vrea. Fotbalul romanesc e de KKT! Cu "M" de la mot, mare! Si totusi mi-a placut... mi-a placut adevaratul meci "after-hours". Intre suporteri si jandarmi. O lupta neechilibrata zic eu, pentru ca un jandarm din ala bautor de Ciucas era cel putin cat doi panchisti din aia din galerie. Nu numai eu zic asta, ci si sarmanii cai de la jandarmerie, care aveau coloana concava de la atata bere, seminte si Scandic sub forma jandarmului carat in spinare. Ma rog, details, details... Cert este ca am vazut cu ochii mei acest meci. De la geam, in siguranta, admiram jocul de picior al jandarmilor, cum driblau gioalele si burtile stelistilor. M-am ofticat ca jucau fotbal american, cu mana. Cu mana pe pulane, facandu-si loc in multimea de suporteri culcati de la gazele lacrimogene, mai ceva ca Mihai Viteazul. Cred ca scorul a fost in favoarea gaz(d)elor. Meciul s-a dus dracu repede, la fel cum a inceput. Cateva cartonase galbene pentru faulturi cu gloante de cauciuc si Urgenta de la Floreasca s-a umplut. Jandarmii au plecat viteji si triumfatori, probabil sa petreaca victoria cu presedintele. Zece minute si vreo 20 de perechi de bascheti pierduti mai tarziu, strada era in final goala. Niste balega de jandarm si coji de seminte de la cai (sau invers?) - asta ramasese pe Stefan cel Mare. Sangele de pe un ziar cu poza lui Tariceanu mi-a adus aminte cine a castigat - Dinarmeria. Oameni suntem, biscuiti mancam. Era sa uit... Iar. Meciul de acum l-a castigat tot Dinamo. Fara violenta!

I do...

Am fost la o nunta. Nu a avut nimeni nimic de zis si toata lumea a tacut pe vecie. I do.

Portocale Negre

"He glanced at me as he walked past. Just a glance. Nothing more. But I could hardly… move. That afternoon... Helena went to the movies with her friend... and you and I made love. And we made plans about our future... And yet... at no time... was he ever... out of my mind. And I thought if he wanted me... even if it was only... for one night... I was ready to give up everything: You. Helena. My whole fucking future. Everything." - Nicole Kidman, Eyes Wide Shut