Dau la manivela si barca se pune pe apa linistita si plina de plutele curselor de homari. Vreo 4 Logane japoneze inghesuite in motorul de 250 de cai se pun pe treaba si ne punem in miscare. Nu m-am mai tuns de vreo 10 luni. Aratam ca un punkist dezordonat la freza. Cu 45 de mile la ora, pe o ploaie torentiala care a inceput din senin, cu ochelarii uitati acasa, printre caucioace, ciorapi si un ceas pe noptiera, am ajuns dupa vreo 30 de minute la locul de adunat momeala. Mai exact, taparinele ne aduc in barca cate 3-4 macrouri de dimensiunea stiucilor pe care le gasesti in hala Obor. Adica 25, 30 cm. Este momeala care nu da rateuri la pescuitul bibanului dungat. Dungat, biban dungat, era tinta noastra de astazi.
Prindem 20 de bucati de uleiosi grasi si apetisanti si o luam din loc. Fericire mare, mergem cu vantul din spate. Acum chiar vedeam pe unde merg. Oprim din cand in cand japonezul si pescuim in deriva. Un plumb culisant, fir textil, un carlig 0/1, un macrou viu prins de buze, un Lamiglas de 2.20 si un Penn Spin Fisher. Langa mal, pe langa pietre. In primele 3 locuri, nimic. Pierdem numai cativa pesti-momeala care nu prea aveau chef sa pupe carligul frantuzeste. Ne intoarcem spre port, trecem pe sub pod si alegem un loc cu apa mai rapida, locul fiind mai ingust. Tin motorul la relanti, cat sa inaintam. Fred ma trage de maneca si-mi arata ceva ce nu voi putea uita niciodata. Un foarte rar Bold Eagle (sau Fish Eagle) cu gatul alb si ciocul portocaliu, care de obicei nu indrazneste sa se apropie de vreun homo (sapiens), zbura lasciv pe contrasens, lasandu-ne cu gura cascata in timp ce trecea pe langa noi ca si cum nu am fi acolo. Fred zambeste - "trebuie sa fie un semn bun" zice, si baga minciogul dupa un macrou. Din nou in deriva, din nou cu macroul la apa. A doua aruncare, primul stripe-bass. Mititel, cam pe la 3 kile. Dar bataios nevoie mare. Un drill cu un dungat poate fi comparat la noi poate doar cu avatul mare, care face zig-zaguri spre apa adanca. Dar firul textil isi spune cuvantul, la fel si batul rigid. Fred prinde inca unul si ma apuc sa-l fotografiez cu pseudo-aparatul foto. Ca fraierul, am uitat scula mai serioasa acasa. Oricum, la ce ploaie a urmat, nu mi-a parut rau. Fred scoate Striperul din apa cu mana si macroul accidentat de soarta ii atarna din gura. La atac si marimea gurii, striperul se aseamana poate cu stiuca, are o gura cat un trombon, gata sa aspire orice. Poze si inapoi la apa. Niciunul din noi nu a venit sa plece acasa cu traista mai plina, doar cu mintea mai implinita. Facem vreo 15-20 de drumuri cu barca in amonte si coboram in deriva pe o distanta de vreo 80 de metri. Mai prindem vreo 4 bucati, cam la aceleasi dimensiuni, intre 2 si 3 kile.
Roman cu initiativa, scot GLX-ul pe care am dat jumatate din ultimul salariu si bag o naluca moale, un jerk bait Zoom Fluke transparent, cu glitter de vreo 15 cm. Imi plac povestile pescaresti care incep cu "La prima lansare..." Asa si eu. La prima lansare cu artificiala, trece metroul si imi loveste din adancuri. Clar e ceva mai mare, lanseta se indoaie si textilul fuge de pe tambur. Nu avem minciog, avem doar manusi. Cand iese la suprafata dungatul, Fred incepe sa urle. Dar de bine! Il vad si eu, obosit, cum parcheaza langa barca. Cu mainile inmanusate, companionul il aduce la bord. Ne apropiem de stanci cu barca, dar cui ii mai pasa? Prinsesem cel mai mare Striper de pe meleaguri americane, si-l prinsesem la twister! Nu l-am cantarit pe tovarashu, dar amandoi am apreciat ca avea pe la 20-22 de pounds, adica vreo 10 kile, cam asa ceva. Un striper poate ajunge si la 20-25 de kile, dar foarte rar, cei mai intalniti fiind cei de 3-4 kile. Dar faptul ca de atatea ori de cat am fost la pescuit, in aceleasi ape sarate din golful Thomaston, nu mai vazusem un asemenea exemplar bine facut, m-a facut tare fericit. Asta, si inca ceva. Poze din nou pe ploaia torentiala, inca un peste eliberat (nu in juvelnic). Mai stam cam o ora, mai prindem 1 sau 2 pesti, in acelasi loc. Gatul alb al vulturului pescar, dungile perfecte si gura cat o gaura de canal ale pestelui mi se tot repeta in minte. Abia astept sa vad pozele. "Asta a fost..." imi spun. Dau iar la manivela, urc barca si pornesc Tritonul dizalar. Ne oprim din nou la o cafea si la un senvis cu ou. Ajung acasa pe muzica romaneasca de data asta. Aveam un CD cu Anna Lesko, de care ma apucase un dor nebun. Parchez masina si ma grabesc sa vad pozele. Aparatul de urgenta, de 100 de dolari, cedase din cauza apei. Dar cardul pe care stiam ca sunt pozele, m-a salvat. In fotografii, pestele mi se pare mai mic. Fred ar cam trebui sa ia niste lectii de fotografie, sau sa fi scos eu pestele mult in fata, "Furtuna" style... Dar nu ma intereseaza, zambesc. Ma asez pe pat, in fata celor 3 valize care asteapta sa fie umplute. Imi pare bine ca am prins cel mai mare peste al lui Bush, eram fericit. Eram fericit si pentru ca asta se intampla cu o zi inainte ca cineva sa strige - "pasagerii pentru cursa Boston - Bucuresti sunt asteptati la poarta 14".
Imi plac si povestile care se termina cu "In ultima zi...". In ultima mea zi de peste ocean, am facut un pescuit pe cinste...
Amintiri din tari americane
